Written by Într-o seară plină de promisiuni dezamăgitoare, Dinamo și Oțelul Galati s-au confruntat într-un duel plin de plictiseală și nepricepere. Într-o lume în care fotbalul ar trebui să fie despre pasiune și performanță, am fost martorii unei comedii tragice, în care protagoniștii și-au uitat rolurile și au jonglat cu inepția în loc de minge.
Din nou o înfrângere, din nou o agonie prelungită. Dinamo se zbate în mizeria retrogradării, incapabilă să scape din menghina propriei incompetențe. Am privit îngrijorați prestația jalnică a echipei noastre, care a părut ca o adunătură de indivizi ce mimează fotbalul, care nu au habar de sacrificiu, dăruire și pasiune.
Ceea ce am văzut pe teren aseară nu poate fi numit fotbal. O echipă lipsită de coerență, de idei, de orice urmă de talent sau dăruire. Jucători care se plimbau pe teren, pase greșite, dueluri pierdute, lipsă de concentrare. O imagine jalnică a echipei care a scris istorie în fotbalul românesc.
E aproape poetic cum Dinamo reușește să transforme fiecare minut de prelungire într-un act de magie inversă, unde victoria se evaporă mai repede decât entuziasmul fanilor la vederea unui șut pe poartă. Într-adevăr, e o performanță demnă de Cartea Recordurilor – nu oricine poate să piardă cu atâta consecvență în ultimele clipe.
Ah, Dinamo, echipa care transformă fiecare meci într-un episod dintr-o telenovelă tragicomică, unde eroii sunt mereu pe punctul de a triumfa, dar, într-un final, se împiedică de propriile șiretlicuri. E ca și cum ai urmări un magician care, în loc să scoată iepurele din pălărie, își găsește propriul portofel – gol, bineînțeles.
Dinamo, cu jucători care mai de care mai indeciși și mai puțin inspirați decât un student la examenul de bacalaureat, și-a arătat adevărata față: o echipă epuizată fizic și mental, lipsită de orice fel de idei creative și incapabilă să străpungă apărarea adversă cu un ac de siguranță.
Dinamo, o echipă care ar trebui să reprezinte un etalon al fotbalului românesc, s-a transformat într-o umbră a sa. Cu jucători care par a fi mai preocupați de fotografiile de pe Instagram decât de pașii lor pe teren, echipa a arătat un nivel de implicare și dedicație demn de o sesiune de antrenament pentru începători.
În timp ce Oțelul Galati nu a fost nici ea departe de acest circ al neputinței, Dinamo a reușit să își depășească cu brio adversarul în ceea ce privește subperformanța. Cu o lipsă de creativitate ofensivă care ar face să plângă și cel mai stoic dintre suporteri, echipa s-a mișcat pe teren ca și cum ar fi avut greutăți de plumb legate de picioare.
Așadar, aș vrea să mă aplec puțin asupra partidei de aseară contra Oțelului și să disecăm declarațiile lui Zeljko Kopic, antrenorul care pare să fi pierdut busola în ceața slabă a performanței echipei sale.
În prima repriză, cu o posesie de 70% în primele 20 de minute, Dinamo a arătat ca un student care are cartea în mână dar nu înțelege nimic din ea. Controlul mingii fără incisivitate e ca și cum ai avea un Ferrari în garaj, dar nu ai permis de conducere.
Dinamo a avut posesia mingii, dar ce folos? E ca și cum ai avea controlul telecomenzii, dar televizorul e stricat.
Să fim sinceri, ce rost are posesia când singurul lucru pe care îl poți controla este cât de repede îți pierzi suporterii? Jucătorii au arătat o voință de fier… de parcă ar fi fost legați cu lanțuri de fier, au alergat pe teren cu o grație comparabilă cu cea a unui elefant într-un magazin de porțelanuri.
Schimbările tactice au fost atât de eficiente precum un pahar de apă aruncat într-un incendiu forestier. Au fost ca un bandaj pus pe o fractură deschisă – ineficiente și dureroase de privit. Ele au fost atât de previzibile, încât chiar și suporterii adversi știau ce urmează să se întâmple.
Performanța individuală a fost atât de palidă, încât chiar și fantomele s-ar simți jignite de comparație. Să nu ne amăgim, a fost un concurs de invizibilitate, iar toți jucătorii merită premiul întâi.
Jucătorii noștri au jucat cu o pasiune care ar putea fi comparată cu entuziasmul unui contabil în timpul unui audit sau cu entuziasmul unui copil care primește șosete de Crăciun. Dacă lipsa de efort ar fi o artă, ei ar fi Picasso-ii (sau pisoii!) fotbalului românesc. Ei bine, măcar Picasso a lăsat ceva memorabil în urma sa. Iar dacă ar fi să plătim pentru fiecare pasă ratată, am fi deja proprietarii viitorului stadion care se va construi în Ștefan cel Mare.
Ce să mai spunem despre jucători? Că Dennis „Nu știu ce să fac cu mingea” Politic pare să fi fost mai pierdut decât turistul care ajunge în mijlocul pustietății fără busolă? Că a fost doar o umbră pe teren, incapabil să dribleze un copil de școală? Sau că Milanov, „mort de prin minutul 30”, ar fi putut fi înlocuit și de un manechin, cu rezultate similare? Să vorbim de Hakim, care a fost lăsat pe bancă după un meci slab, dar când a intrat, a fost ca o adiere de vânt într-o zi caniculară – prea puțin și prea târziu?
Jucătorii Dinamo par să fie într-o competiție personală pentru premiul “Cel mai bun actor în rolul unui fotbalist”. Dacă ar fi să dau note pentru prestația lor, aș folosi o scală negativă. E ca și cum ai încerca să tai un copac cu o lingură – efortul e acolo, dar rezultatul e zero.
Antrenorul Zeljko Kopic, omul care pare să aibă mai multe scuze decât un politician corupt, vine în întâmpinarea noastră cu o analiză genială: „Cred că în majoritatea timpului am controlat jocul.” A, deci asta a fost problema?! Controlul jocului, nu capacitatea de a marca goluri sau de a arăta măcar că știi ce faci pe teren. Sigur, și Napoleon a controlat campania din Rusia, nu?
Dar hai să fim serioși, domnule Kopic, controlul jocului, care a fost iluzoriu, fără o victorie, înseamnă la fel de mult ca și cum ai avea o mașină fără motor. Și, da, ne-am obișnuit cu lipsa de concentrare în momentele critice. Aparent, ne pierdem mai des punctele decât un copil dispărut într-un mall.
Acesta vine cu aceleași declarații sterile după fiecare meci pierdut: „Am controlat jocul”, „Am avut ocazii”, „Trebuie să ne concentrăm mai bine”. Oare nu vede și el lipsa crasă de talent a jucătorilor săi? Oare nu simte frustrarea suporterilor care văd cum echipa lor se scufundă tot mai adânc în mediocritate?
Cu privirea sa dezamăgită și exprimarea plină de frustrare, Mister a încercat să găsească răspunsuri la întrebările care bântuie suporterii disperați ai echipei. Dar, din păcate, în loc de soluții, am primit doar lamentări și clișee lipsite de substanță.
Antrenorul vorbește și despre ocazii ratate. Dar să fim serioși, ocaziile au fost ca niște fantome – toată lumea vorbește despre ele, dar nimeni nu le-a văzut. Oare ce meci a văzut domnul antrenor? Eu am văzut o echipă apatică, lipsită de vlagă și de idei, incapabilă să pună presiune pe adversar. O echipă previzibilă, ușor de citit și de anihilat.
“Trebuie să reacționăm mai bine în ultima treime,” spune el. Da, și eu trebuie să slăbesc 10 kilograme, dar dacă mănânc prăjituri în fiecare zi, nu se va întâmpla.
Kopic se mai plânge de lipsa de noroc. Oare ghinionul e de vină când primești gol în prelungiri? Ghinion e când adversarul te domină din toate punctele de vedere? (mă refer acum în special la repriza a doua din meciul cu Petrolul, meciul cu Sibiul). Ghinion e când nu ai un atacant care să înscrie? Ghinion e când conducerea clubului a adus în lot o serie de jucători mediocri?
Pentru a evita retrogradarea, Dinamo trebuie să se întoarcă la bazele fotbalului: să paseze, să alerge, să marcheze. Simplu de zis, greu de făcut, dar nu imposibil. E nevoie de o schimbare radicală, de la antrenamente la mentalitate.
Dinamo trebuie să facă ceva radical – poate să înceapă prin a da goluri, ar fi un început. Simplu, nu? E ca și cum ai spune unui pește să urce în copac.
Echipa trebuie să înceapă să joace fotbal, nu să mimeze un joc de șah în care regele a fost mâncat de pioni. E nevoie de o revoluție, nu doar de o schimbare.
Soluțiile tehnice? Nu sunt antrenor, nu am dreptul să dau sfaturi, dar am dreptul la o opinie. Ce ați zice ca echipa să încerce să pună un accent pe creativitatea ofensivă – să nu ne fie frică să încercăm, să fim imprevizibili și să ne agităm adversarii? Și poate, doar poate zic, să găsim un atacant care știe ce să facă cu mingea în fața porții, că pare că cei din prezent nu știu nici măcar ce să facă cu mâinile lor.
Oare antrenamentele ar trebui să fie mai focalizate pe forță și rezistență? Pentru că în ultima vreme, prospețimea fizică a fost ca o legendă urbană – mulți au auzit de ea, dar puțini au văzut-o.
Dar să nu ne pierdem speranța, dragi dinamoviști!
Haideți să nu ne lăsăm pradă disperării, căci întotdeauna există speranță în miezul întunericului. Dacă Dinamo vrea să evite un dezastru total și să-și redreseze calea, trebuie să înceapă prin a-și recâștiga demnitatea și pasiunea pentru fotbal. Nu putem continua să acceptăm mediocritatea ca normă și să ne prefacem că totul este în regulă.
Antrenorul Kopic trebuie să își pună în ordine casa și să își mobilizeze trupele pentru bătăliile care urmează. Schimbări radicale sunt necesare în abordarea tactică și mentală a echipei. Nu putem continua să ne ascundem în spatele scuzelor și să așteptăm ca miracolul să ne salveze de la retrogradare.
Dinamo se află la un pas de prăpastie. Retrogradarea e o realitate tot mai palpabilă. E timpul ca toți cei implicați în soarta echipei să se trezească la realitate. Jucătorii trebuie să-și asume responsabilitatea și să demonstreze că merită să poarte tricoul roș-alb. Antrenorul trebuie să găsească soluții, nu scuze. Pe viitor, conducătorii trebuie să investească în jucători de calitate, nu în transferuri ratate.
Dragă suflare dinamovistă, e momentul să ne unim forțele! Jucători, antrenori, conducători, investitori, spectatori și ultrasi, haideți să arătăm că Dinamo nu e doar un nume, ci o familie. Să nu lăsăm istoria să fie pătată de o nouă retrogradare. Să luptăm împreună, să ne susținem unii pe alții și să ne ridicăm din propria cenușă.
Acesta este un apel la arme, la mândrie, la pasiune. Să nu uităm că fotbalul e mai mult decât un joc, e o parte din sufletul nostru. Haideți să nu lăsăm sufletul acesta să se stingă în liga secundă. Dinamo trebuie să rămână acolo unde îi este locul – în prima ligă, luptând cu cei mai buni, pentru că noi suntem Dinamo!
Dinamo are nevoie de o scânteie, de un impuls care să readucă echipa pe drumul cel bun. E nevoie de muncă, de determinare și, mai ales, de unitate. Să nu lăsăm ca această perioadă să devină un epitaf pe mormântul gloriei dinamoviste. Să scriem împreună următorul capitol al acestei povești – unul plin de victorii și bucurie.
Dragi dinamoviști, este timpul să ne ridicăm! Să ne unim și să arătăm lumii că putem fi mai mult decât o glumă bună la petreceri. Să luptăm împreună, nu doar pentru a evita retrogradarea, ci pentru a evita să devenim o anecdotă în cartea de istorie a fotbalului. Să ne adunăm, să ne mobilizăm și să ne pregătim de luptă. Poate că, într-o zi, vom privi înapoi la aceste momente și vom râde… sau vom plânge. Dar cel puțin vom ști că am făcut-o împreună.
Până atunci, să ne ținem tare – și să nu uităm să râdem, căci, la urma urmei, e gratis și nu necesită vreo strategie.
Pentru Dinamo, pentru fotbal, pentru glorie, onoare și pentru mândria de a fi mai mult decât o echipă de subsolul clasamentului!
Așadar, hai să fim din nou acolo pentru echipa noastră, să fim alături de ei în fiecare pas al drumului, să îi susținem și să îi încurajăm să lupte pentru fiecare minge, pentru fiecare victorie. Pentru că retrogradarea nu este o opțiune pentru Dinamo. Niciodată! ACUM este timpul să ne ridicăm și să arătăm tuturor că suntem mai mult decât o echipă – suntem o familie, suntem Dinamo! Dinamo pentru totdeauna!
Dinamo nu poate muri! Spiritul dinamovist nu poate fi stins!
Pentru Dinamo, pentru noi toți!
Forza Dinamo!