Written by Prolog:
„În arena fotbalului, fiecare jucător merită un rol principal, dar când regizorii devin spectatori, e timpul să rescriem scenariul.”
Într-o lume ideală, un nume precum Mircea Lucescu ar trebui să fie sinonim cu un bilet de aur pentru orice arenă sportivă, un fel de “abonament pe viață” la spectacolul fotbalistic. Dar, în realitatea noastră, se pare că trebuie să ne mulțumim cu un loc pe lista oficialilor sau de sponsori, ca și cum am pune un leu într-un automat de cafea așteptând să ne cadă în pahar o ceașcă de espresso italian.
Nu-i așa că este ironic faptul că un titan al fotbalului românesc precum Mircea Lucescu se găsește într-o situație atât de penibilă încât trebuie să fie trecut pe lista de sponsori sau oficiali doar pentru a putea asista la un meci? Ce urmează, să-i dăm lui Gheorghe Hagi eticheta de „vânzător de bilete” pentru a-și putea găsi loc în tribune?
Da, dragi cititori dinamoviști, nu e o glumă proastă, ci o realitate penibilă: Mircea Lucescu, nume legendar al fotbalului românesc, antrenor cu o carieră strălucitoare, a fost nevoit să se ascundă sub umbrela statutului de „oficial” al echipei Dinamo pentru a putea asista la un meci pe un stadion din România.
Este de prisos să spunem că această situație ar fi o comedie pură dacă nu ar fi atât de tristă. Lucescu, omul care a umblat pe cele mai prestigioase stadioane din lumea asta și a făcut istorie în fotbalul mondial, acum se găsește într-o poziție în care trebuie să-și roage nepotul să-l facă sponsor pentru a putea asista la un meci de fotbal.
“O, tempora! O, mores!”, exclama Cicero în fața Senatului roman, indignat de decăderea moravurilor. Și parcă îl aud pe marele Cornel Dinu, filosoful de la firul ierbii, cu stilul său inconfundabil, rostind aceleași cuvinte în timp ce privește cum un titan al antrenoratului este redus la statutul de simplu spectator cu bilet de favor. “Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?”… cât timp va mai trebui să suportăm această farsă?
„Sic transit gloria mundi”, ar fi spus probabil Il Luce, privind ironic spre tribunele goale ale Arcului de Triumf, unde, printre cei 350 de copii cu însoțitori, se strecura și o umbră familiară: a sa.
„Audaces fortuna iuvat”, se spune, dar în fotbalul românesc, norocul pare să surâdă doar imposturii și mediocrității. Cum să ajungem în situația absurdă în care un titan ca Lucescu să fie obligat să se ascundă sub o etichetă banală, doar pentru a putea urmări un meci de fotbal? Ce mesaj transmitem lumii, ce imagine jalnică a fotbalului românesc creăm prin această penibilă mascaradă?
Am putea spune că situația lui Lucescu la Dinamo este comparabilă cu a pune un general cu stele pe umăr să prezinte buletinul de știri la televiziunea locală din Alexandria (sic!). Este o imagine care ar stârni râsul în galerii, dar și lacrimi în ochii celor care își amintesc de zilele de glorie.
Lucescu, cu experiența sa vastă, ar trebui să fie invitatul de onoare, nu doar un nume pe o listă. Ar trebui să fie acolo, în tribune, ca un “deus ex machina”, apărând miraculos pentru a salva spectacolul de la un final previzibil. Dar, în schimb, este tratat ca un “homo novus”, un nou venit care trebuie să-și câștige locul în societate.
„Nil sine numine”, ne spune o altă înțelepciune latină. Nimic nu se face fără un nume, dar în România pare că numele nu mai are nicio valoare. Mircea Lucescu, un nume care a scris istorie în fotbalul mondial, un nume care ar trebui să deschidă toate porțile stadioanelor din lume, este redus la statutul de sponsor sau consilier, doar pentru a putea păși pe un stadion din propria țară.
Povestea lui Lucescu de pe Arcul de Triumf este o fabulă tristă, o satiră amară a realității jalnice din fotbalul românesc. O poveste care ne umple de rușine și ne face să ne plecăm fruntea în fața lumii. „Vae victis!”, strigau odinioară romanii învingători. Vai de cei învinși! Ei bine, în fotbalul românesc, cei învinși suntem noi toți, cei care iubim acest sport și care suntem nevoiți să asistăm la asemenea scene penibile.
„Quo vadis?”, ne întrebăm cu tristețe. Încotro ne îndreptăm, dragi iubitori de fotbal? Spre o prăpastie a mediocrității, a imposturii, a lipsei de respect pentru nume și valori?
Gestul celor de la Dinamo de a-l include pe Lucescu pe lista oficialilor este unul lăudabil, extraordinar, dar nu e suficient. Trebuie să ne trezim din această letargie, să ne ridicăm din genunchi și să cerem respect pentru fotbalul românesc. Respect care începe cu respectul pentru nume ca Mircea Lucescu. Și numai al lui, mai sunt și alții…
„Non omnis moriar”, spunea Horațiu. Nu tot omul va muri. Nici fotbalul românesc nu va muri, atâta timp cât vom avea nume ca Lucescu, atâta timp cât vom avea oameni care iubesc acest sport și care luptă pentru o schimbare.
„Fiat lux!”… să fie lumină! Să sperăm că această farsă de pe Arcul de Triumf să fie un punct de cotitură, un moment de trezire pentru fotbalul românesc. Ne dorim ca numele lui Mircea Lucescu să fie un simbol al renașterii, al respectului și al gloriei regăsite.
Să nu uităm și de atmosfera creată în tribune de cei aproximativ 350 de copii sub 14 ani. Ei bine, să sperăm că printre acei copii se află viitorul președinte al UEFA (sau, de ce nu, chiar al FIFA!) sau poate un antrenor care să aducă România din nou pe harta fotbalului mondial. Cine știe, poate că acea „portiță” din regulament nu a fost atât de rea pe cât părea.
În concluzie, să ne amintim de cuvintele lui Shakespeare: “All the world’s a stage, and all the men and women merely players”. Lucescu, un regizor consacrat, merită mai mult decât un rol secundar în piesa pe care a regizat-o cu măiestrie atâția ani. Să sperăm că această penibilă situație va fi doar o notă de subsol într-o carieră strălucitoare și că, în viitor, numele lui va fi rostit cu respectul cuvenit, nu doar în România, ci pe orice stadion din lume.