Written by Studiu de George Vescan – psiholog CS Dinamo
Anduranța la efort este esențială în sportul de înaltă performanță, deoarece permite sportivilor să susțină activități intense în curse lungi. Aceasta nu se referă doar la condiția fizică excelentă, ci și la o mentalitate puternică. Dezvoltarea anduranței implică antrenamente progresive și adaptate tacticii specifice sportului respectiv.
În anul 1907, la Universitatea Cambridge, profesorul biochimist Frederick Gowland Hopkins și fiziologul Walter Fletcher au realizat cercetări importante asupra contracțiilor musculare și a schimbărilor metabolice. Studiul lor a evidențiat legătura dintre acidul lactic, contracțiile musculare și a schimbărilor metabolice asociate acestora. În cadrul experimentelor lor, au studiat acumularea acidului lactic în mușchi în condiții de epuizare a oxigenului, ceea ce a contribuit la înțelegerea proceselor biochimice din timpul contracțiilor musculare (1). Unul din experimentele cercetătorilor a fost să conecteze picioarele a 10 broaște la impulsuri electrice, mușchii acestora se contractau intermitent în același timp, după două ore mușchii erau total epuizați iar acidul lactic era de trei ori mai mare decât atunci când erau odihniți. Concluzia lor a fost că acidul lactic este un produs secundar efortului sau poate chiar cauza oboselii. Dar foarte important a fost să observe că acidul lactic din mușchii broaștelor scădea rapid dacă erau expuși la oxigen și creștea dacă erau privați de oxigen (3).
Munca de pionierat a acestora a pus bazele muncii fiziologului A.V. Hill și biochimistului Otto Meyerhof, care, în anii 1910 au studiat relația dintre consumul de oxigen și metabolismul acidului lactic în mușchi, cercetare pentru care au fost laureați cu premiul Nobel în anul 1922 (2).
În acea perioadă, un alt fiziolog, Leonard Hill de la London Hospital Medical College administra oxigen pur sportivilor în probe de mare anduranță cu rezultate uluitoare. În urma acestor descoperiri privitoare la contracția musculară, acidul lactic și oxigen, apăruse și întrebarea: care sunt limitele maxime ale absorbției de oxigen? Iar răspunsul vine în 1923, când A.V. Hill și Hartley Lupton aflați atunci la Universitatea Manchester, publică cercetarea pe care au numit-o atunci ”admisia maximă de oxigen” denumită în prezent VO2 max adică absorbția maximă de oxigen deoarece este vorba de o măsură a cantității maxime de oxigen folosită de mușchi, nu a cantității inhalate.
În continuare, A.V. Hill a propus că există o limită maximă a consumului de oxigen (VO2 max) pe care corpul uman o poate atinge în timpul exercițiilor intense, iar această limită este determinată de factori precum capacitatea cardiovasculară și musculară. Un aspect central al teoriei sale este fenomenul de „platou” al VO2 max, care sugerează că, odată ce această limită este atinsă, creșterea intensității exercițiului nu mai duce la o creștere a consumului de oxigen.
De exemplu:
- Alergarea de anduranță: În timpul unui maraton, un alergător poate atinge VO2 max în timpul unei porțiuni intense a cursei. După ce acest nivel este atins, chiar dacă alergătorul își crește efortul, consumul de oxigen rămâne constant, iar corpul începe să se bazeze mai mult pe metabolismul anaerob pentru a susține efortul.
- Înotul: În probele de înot pe distanțe lungi, înotătorii pot atinge VO2 max în timpul unei porțiuni rapide a cursei. După atingerea acestui platou, înotătorii trebuie să mențină un ritm constant și să evite acumularea excesivă de acid lactic.
- Canotaj: într-o cursă de 2000 de metri, canotorii pot atinge VO2 max între un minut și două minute în funcție de cât de intens este startul și de ambarcațiune. Deoarece intensitatea efortului depășește capacitatea sistemului aerob de a furniza suficient oxigen pentru producerea de energie în etapa de start, corpul poate intra în datorie de oxigen și poate acumula o cantitate mare de acid lactic (să zicem de 80% din capacitatea maximă), dar care nu este percepută ca simptome de arsură, durere sau scăderea capacității de contracție a mușchilor, deoarece homeostazia corpului eliberează o cantitate mare de plasmă care preia aciditatea din mușchi și o transportă la ficat unde este metabolizat acidul lactic prin procesul de gluconeogeneză, transformându-l în glucoză pentru a fi utilizată ca energie. De asemenea, sistemul cardiovascular și rinichii contribuie la redistribuirea și eliminarea lactatului și menținerea pH-ului în limite normale. După ce acest nivel este atins, consumul de oxigen se stabilizează, chiar dacă intensitatea efortului rămâne ridicată pentru a menține o viteză constantă de cursă fără a depăși limitele fiziologice. În timpul „finishului”, sportivii pot depăși acest platou prin utilizarea metabolismului anaerob pentru a genera energie suplimentară, ceea ce duce la acumularea restului (20%) de acid lactic. Acest exemplu subliniază importanța VO2 max și necesitatea unei pregătiri specifice pentru a aborda această tactică.
Testarea VO2 max are ca scop: evaluarea capacității sistemului cardio-respirator, monitorizarea progresului și pentru a ajusta programele de antrenament, stabilirea intensității optime a antrenamentelor din perspectiva etapelor aerobe sau anaerobe și pentru predicția performanței.
Prin anii 1960, cercetătorii au început să exploreze ideea că performanța sportivă de vârf ar putea fi prezisă științific prin măsurători și teste fiziologice. Ei credeau că analiza detaliată a caracteristicilor fizice ar putea identifica sportivii cu cel mai mare potențial pentru succes în competiții. Testarea capacității aerobe și VO2 max și proporțiile optime de masă musculară și grăsime corporală, erau văzute ca factori determinanți ai succesului. Autorul Alex Hutchinson în lucrarea sa Anduranța spune că ”mașinăria umană fusese împinsă cu mult față de ceea ce și-a dorit inițial Hill” care spusese ” cu siguranță sportul înseamnă mult mai mult decât chimie pură” precizând apoi că importanța factorilor morali (psihologici) care țin de hotărâre și experiență, care îl fac pe sportiv să dea tot ce poate până la un nivel mult mai înalt de epuizare decât altul (3). De exemplu, deși doi sportivi pot avea valori similare ale VO2 max, performanțele lor în competiție pot varia semnificativ din cauza altor factori care influențează performanța, precum:
– Eficiența biomecanică: Modul în care un sportiv își folosește energia în timpul mișcării poate face o mare diferență. Un sportiv cu o tehnică mai eficientă va consuma mai puțină energie pentru aceeași activitate
– Toleranța la acidul lactic: Capacitatea de a rezista acumulării de acid lactic și de a continua să performeze în condiții de oboseală variază între sportivi
– Capacitatea mentală: Reziliența psihologică, motivația, concentrarea, controlul emoțional, încrederea, reziliența mentală și abilitatea de a face față presiunii competiționale pot influența semnificativ rezultatele
– Strategia de cursă: Planificarea și execuția unei strategii eficiente în competiție pot oferi un avantaj, chiar și în fața unui adversar cu aceleași capacități fizice
– Recuperarea și nutriția: Un sportiv care are o nutriție optimă și un program de recuperare bine structurat poate performa mai bine decât unul care nu acordă atenție acestor aspecte.
În concluzie, Conceptul de VO2 max, inclusiv fenomenul de „platou”, reprezintă un punct de referință esențial în evaluarea realului potențial al sportivilor, dar trebuie acordată toată atenția și factorilor interconectați de ordin tehnico-tactic, recuperare, nutriție și psihologici.
Referințe
- https://study.com/academy/lesson/frederick-gowland-hopkins-biography-facts-discoveries.html
- https://www.nobelprize.org/prizes/medicine/1929/hopkins/biographical/
- Hutchinson, A. (2018). Endure: Mind, body, and the curiously elastic limits of human performance. Edit. HarperCollins.