Written by Am urmărit astăzi, cu respirația suspendată între speranță și încredere, conferința de presă de la Săftica, acel colț de realitate unde Dinamo își pregătește tăcut viitorul.
Zeljko Kopic a vorbit apăsat, atent la cuvinte, așa cum o face de fiecare dată. Dar în mijlocul acelui ritual previzibil de debut de sezon, a fost o voce care n-a citit de pe nicio fițuică. A fost o declarație care a tăiat aerul și s-a înfipt, fără avertisment, direct în fibra suporterului din mine: „Nu voi merge niciodată la FCSB, nu există așa ceva în cazul meu.” A fost o promisiune, o spovedanie. Și de acolo, din acel moment de adevăr spus fără decoruri, s-a născut ideea acestor rânduri.
În lumea asta vastă a fotbalului, sunt fotbaliști care vin și pleacă dintr-un club așa cum trece apa pe sub un pod, printre pietre… fără să lase urme. Sunt fotbaliști care poartă tricoul doar ca pe o uniformă de serviciu și, în rare cazuri, sunt oameni – pentru că da, mai presus de toate, ei sunt oameni – care îmbracă un tricou ca pe o moștenire, ca pe un destin transmis din sângele tatălui în pieptul fiului, din jurământul familiei în inima unui vestiar.
Cătălin Cîrjan este, începând cu acest sezon, noul căpitan al lui Dinamo. Nu știu cum a venit această decizie – dacă a fost o dorință a vestiarului, o alegere a staffului tehnic sau o hotărâre venită de sus, din birourile conducerii. Dar știu sigur că e o alegere firească, aproape organică, născută nu din calcule sau strategii, ci din ceea ce s-a văzut limpede pe teren: un jucător care a crescut în mijlocul furtunii insolvenței, care n-a fugit de minge când ardea, care n-a coborât privirea când tabela o lua razna. Cîrjan n-a cerut banderola – și tocmai de asta o merită.
Este, poate, prima fărâmă de adevăr pe care o simțim, din nou, într-un fotbal românesc infectat până la sațietate de prefăcătorie, simulare și trădare de duzină. Când a spus, cu o liniște neclintită și fără o pauză de respirație: „Nu voi merge niciodată la FCSB, nu există așa ceva în cazul meu”, ceva s-a așezat în locul lui corect în universul dinamovist. Dincolo de o declarație de presă, este o profesiune de credință. Aceste cuvinte sunt ecoul unei educații familiale în care valorile nu se negociază, dragostea pentru culori nu se vinde, iar onoarea nu se târguiește la tarabele succesului facil.
Nici nu are nevoie să ne convingă. Cine-l privește în ochi pe acest băiat vede imediat că acolo nu-i niciun joc. E privirea băiatului crescut cu Dinamo în casă, în privirea mamei, în strigătul tatălui din sufragerie, în fraza aceea scurtă care i-a fost pusă în suflet: „La Dinamo se joacă în primul rând cu sufletul și apoi cu glezna.”
Cîrjan nu e un personaj construit de presă, nu e un produs de marketing sau un talent rătăcit în valizele impresarilor. E un băiat care a jucat în sezonul trecut fiecare meci cu o înverșunare de parcă întreaga sa carieră depindea de rezultatul final. Un puști devenit bărbat cu fiecare dribling, cu fiecare pasă dată printre lacrimi și noroi, cu fiecare fluier înjurat al unui arbitru – dintre aceia care, parcă învățând regulamentul din pamfletele rivale, au găsit mereu cu cale să ne taie elanul, să ne sufoce speranțele și să fluier doar atunci când Dinamo ridica fruntea din mocirlă. Acum e căpitan. Dar, în realitate, era demult. Banderola doar a confirmat ceea ce sufletul tribunei intuise deja.
La conferința de presă de azi de la Săftica, în acea atmosferă de început de sezon, Cătălin Cîrjan a vorbit cu o maturitate care-i eclipsează vârsta: „Gândul meu e doar la Dinamo. A fost visul meu și al familiei mele să joc aici.” Ce replică să mai adaugi la asta, frate? Ce metaforă mai poate întrece sinceritatea dezarmantă a unui om care simte că trăiește exact acolo unde a visat să joace… în alb și roșu?
Dacă ne uităm în curțile altora, unde căpitanii sunt aleși pe baza numărului de followeri și transferurile se fac cu emoji-uri, Cătălin Cîrjan vine ca un arc peste timp. Un arc moral. Poate că de asta îi șade bine tocmai pe stadionul Arcul de Triumf, care nu mai e doar o peluză gri, ci a devenit un sanctuar al reînvierii dinamoviste. Dinamo s-a salvat de la moarte și, ironic și sublim totodată, joacă „acasă” pe un stadion ce poartă în nume biruința. Un triumf. Un simbol. Un nou început.
Dar niciun început nu poate fi înfăptuit fără oameni care să-l poarte. Cîrjan este tocmai acel început. E o promisiune. Cea mai grea dintre toate: promisiunea de a rămâne. De a nu ceda. De a purta crucea acestui club atunci când alții o aruncă în spatele primului contract cu clauze grase.
Cei care iubesc Dinamo cu inima, nu doar cu gura, știu: aveam nevoie de un asemenea căpitan. Nu pentru că dă goluri spectaculoase, ci pentru că nu trădează. Nu pentru că aleargă 12 kilometri pe meci, ci pentru că aleargă de mic pentru același vis. Nu pentru că a crescut la Arsenal, ci pentru că a crescut cu Dinamo în suflet.
Mâine seară începe un nou sezon. Într-un oraș care nu ne-a așteptat niciodată cu pâine și sare, ci mai degrabă cu colții înfipți în glezna istoriei noastre. Deși e caniculă, la Miercurea Ciuc ne va fi frig și ostil, dar e exact ce-i trebuie unui căpitan adevărat: să simtă că e război. Și Cîrjan a învățat repede să ducă războaie. Cu calmul băiatului crescut din iubire, cu încrâncenarea celor care nu mai vor să piardă nimic din ce iubesc.
Iar suporterii… pffff!!! Da, au fost acolo când era greu. Atunci când nimic nu părea să se mai poată repara, galeria a rămas. Și acum, când echipa are iar o inimă care bate clar, cere un singur lucru: să batem împreună!!
Așadar, fraților, e vremea să fim prezenți. Să strigăm. Să împingem mingea în poartă cu inima, dacă e nevoie. Să ne ridicăm la nivelul căpitanului nostru și al celorlalți băieți. Cătălin Cîrjan e acum unul dintre noi. Ba chiar e mai bun decât noi. E așa cum am fi vrut să fim toți – dacă am fi avut curajul să rămânem!
Să începem sezonul cu inima la echipă și cu echipa în inimă!
Hai Dinamo! Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât!