Written by Există un soi de amnezie colectivă, rafinată în suferință, care ne face pe noi, dinamoviștii, să credem, de fiecare dată, că „acum începe cu adevărat sezonul”.
Acum? Alt sezon, același gust. Start moale, de ligă județeană în pantaloni scurți de firmă: două egaluri ca două ceaiuri călduțe în plină caniculă și o înfrângere pe care n-ai cum s-o treci la „ghinion”, că n-ai avut ce să pierzi.
Trei meciuri au trecut. Două egaluri și o înfrângere. Atât ne-a trebuit ca să ne reîntoarcem, parcă hipnotic, în acel cerc vicios în care Dinamo începe campionatul mai degrabă cu suspin decât cu speranță, cu aceeași veche senzație de déjà vu în care promisiunile se prăbușesc sub propria lor greutate înainte de a prinde contur. Nimic spectaculos, nimic tragic în mod spectaculos, doar acea lentoare a dezamăgirii care pare că s-a profesionalizat în club până la nivel de organigramă.
În loc de entuziasm, domnește tăcerea ușor resemnată a celor care nu mai cred în începuturi, ci doar le recunosc după formă.
În loc de consolidare, avem improvizație ridicată la rang de strategie.
În loc de construcție, perpetuăm eterna tatonare birocratică, în care un fundaș israelian se transformă în simbolul neputinței administrative, iar un dosar cu vize devine mai greu decât un cantonament în Alpii elvețieni. Noi avem un jucător ținut pe tușă de birocrație și încă alergăm după avize, în timp ce alții își reglează șuturile la poartă.
Și, desigur, așa-zisa campanie de transferuri, un termen atât de prețios încât pare scris cu sarcasm pe pereții birourilor clubului, a livrat, în cel mai bun caz, ecouri ale unor intenții. Am achiziționat nu valoare, ci speranțe. Nu soluții, ci interogații. Din raftul „nepotriviți la alții, poate funcționează la voi”, am făcut shopping și ne-am completat lotul în logica disperării, nu a planului. Acolo unde alții caută calitate, noi testăm randarea. Nu învățăm din trecut pentru că nu ne interesează trecutul, îl invocăm doar când nu mai avem nimic de spus despre prezent.
Dar oricât de absurd ar părea, în acest decor de improvizație perpetuă, de haos elegant și de profesionalism mimat, mai supraviețuiește ceva – o relicvă a normalității pierdute, un foc mocnit care refuză să se stingă, oricât l-ai îneca în ploaia neputinței… Speranța.
Speranța asta nu vine din vreo analiză tactică sau din cine știe ce revelație sportivă, ci din altă parte, dintr-o zonă în care niciun manager și niciun consultant de imagine n-o poate atinge. Vine din pieptul celor care au fost acolo și în Liga a II-a, și în infern. Din privirea bătrânului cu fular alb-roșu păstrat ca relicvă. Din mâna strânsă a copilului care n-a prins gloria, dar o caută în fiecare meci.
Derby-ul de sâmbătă e o luptă pentru suflet. Un ritual.
E ziua în care noi, dinamoviștii, ne strângem rândurile și ne luăm la trântă cu deznădejdea.
Pe un stadion care în ultima vreme ne-a văzut trecând de la agonie la extaz și înapoi, vom fi din nou acolo. Îi vom avea în față pe băieții cu sacou bine croit și buget reglat în laboratoare cu iz de zer. Echipa cu protecție divină, cu tot alaiul de comentatori în genunchi și camere de luat vederi înclinate de la rever în jos.
Iar noi?
Noi venim ca de obicei: cu rănile nevindecate, cu buzele crăpate de atâta strigat în gol, cu orgoliul încă viu și cu acea formă aparte de nebunie care ne împinge, de fiecare dată, să credem că se poate. Poate nu cu mintea, dar sigur cu inima. Dar tocmai asta ne face unici.
Și Peluza Cătălin Hîldan va fi acolo.
Și Sudul va fi acolo.
Și toți cei care au renunțat la concedii, la zile libere și, uneori, la rațiune, doar ca să mai stea o dată în tribună, ca să mai creadă o dată, ca să mai cânte o dată.
Nu pentru conducere, nu pentru performanță, ci pentru Dinamo. Acel Dinamo pe care nu-l mai găsești în bilanțuri, ci în amintirea unui gol pe final, a unei îmbrățișări între străini cu fularul la gât.
Sâmbătă trebuie să fim acolo. Cu toții.
Nu ca spectatori. Ci ca participanți la un proces de vindecare colectivă. Să-i încurajăm pe băieți, dar mai ales să ne încurajăm pe noi înșine. Să ne reamintim cine suntem, chiar și atunci când clubul pare că a uitat. Să transformăm tăcerea în scandare, dezamăgirea în îndârjire, oboseala în loialitate.
Sâmbătă jucăm împotriva uitării, împotriva blazării. Jucăm pentru fularul vechi, murdar de timp și de speranțe.
Și poate că nu vom câștiga. Sau poate că da.
Dar dacă acest meci nu e despre puncte, ci despre rezistență, atunci victoria începe cu prezența noastră. Speranța nu e o iluzie. E combustibilul celor care refuză să moară cu capul plecat. E dovada că încă suntem aici. Împreună. Pe baricade. Cu vocea în piept și Dinamo în inimă.
Speranța e aia care nu are cotă la casele de pariuri, dar are abonament în PCH.
Ne vedem sâmbătă. Pe stadion… Acasă. Cu pieptul deschis și fularul pe baricade.
Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât! 🤍❤️