Written by În spatele fiecărui fluier greșit e un copil care plânge…
Scrisoare deschisă către cavalerii moderni ai fluierului
„Vă rog, nu-mi mai ucideți pasiunea cu linii trase strâmb…”
Dragi arbitri ai Superligii,
Vă scrie un suporter dinamovist care, în sezonul trecut, a simțit că i se rupe ceva în piept de fiecare dată când fotbalul a fost învins. Nu de adversar. Nu de ghinion. Ci de o decizie. O secundă. Un fluier. Un VAR blocat. Un offside tras la milimetru pe un umăr înclinat, dar tras prost, frate, cu un soft care părea rulat pe un laptop de șantier, rămas din vremurile când proiectam drumuri cu creionul și rigla pe hârtie milimetrică și nu mai terminam niciodată.
Nu vă scriu cu ură. Nu vă scriu nici măcar cu ranchiună. Vă scriu cu un soi de oboseală caldă, aceea care vine după ce ai strigat degeaba pe stadion sau la TV un sezon întreg și ai ajuns să te întrebi dacă nu cumva multora dintre voi li s-a blocat fluierul pe „autorepeat errors”. Mă adresez vouă cu speranța că, în acest nou început de sezon, vom juca toți același sport. Și pe același teren. Cu aceleași reguli. Nu cu unele care se aplică după cum bate vântul prin cască.
Vă rog frumos să schimbați naibii monitoarele din camera VAR!!!
Serios acum, oameni buni. Suntem în 2025 și totuși uneori pare că sistemul VAR din Superligă funcționează cu un modem dial-up. Când noi vorbim de realitate augmentată, inteligență artificială și camere video 8K, la noi în campionat încă se trasează linii de offside de parcă ar fi făcute cu carioca direct pe ecranul televizorului.
E o investiție, da. Știm. Dar știți ce mai e o investiție? Și mai mare? Un lot întreg de jucători, un staff tehnic, o academie de copii și juniori, salarii, cantonamente, medicamente, nutriționiști și psihologi. Totul poate fi aruncat în aer de o decizie „neclară” luată în min. 89, pentru că un tușier s-a uitat în zare ca și cum ar căuta semnele apocalipsei, iar din camera VAR n-a venit decât un ecou: „Verificăm… încă verificăm… mai adăugăm un pixel…”
Se tot spune că fotbalul românesc are nevoie de reformă. De investiții. De strategii. De mentalitate. Dar știți de ce are mai întâi nevoie? De dreptate. De decizii corecte. De arbitri care nu doar că știu regulamentele, ci și înțeleg miza fiecărui gest. De VAR care nu e bătaie de joc. De camere care nu ratează faza, pentru că sunt puține și puse strâmb. De un sistem care funcționează, nu doar tehnic, ci și moral.
Nu vreau să transform acest mesaj într-o judecată, ci într-o rugăminte sinceră: redeveniți arbitri, nu personaje principale.
Purtați-vă echipamentul și ecusonul CCA cu mândrie. Fluierati cu onoare, nu cu orgoliu. Fiți parte din spectacol, nu regizorii lui. Nu vrem să vă hulim, dar nici nu ne mai cereți să vă aplaudăm când greșiți flagrant apoi ridicați din umeri a „ghinion tehnic”. Lăsați jucătorii să fie actorii principali. Voi fiți regizori invizibili care știu că spectacolul nu e despre ei, dar fără ei n-ar exista.
Știm că nu e ușor. Că sunteți supuși la presiuni de tot felul. Că viteza jocului e mare și nervii sunt și mai mari. Dar fluierul vostru cântă, de multe ori, despre soarta unui sezon. Și nu doar a unei echipe, ci și a investitorilor care pun bani serioși la bătaie, a suporterilor care rup din salariu pentru un amărât de bilet sau un abonament, a copiilor care visează să ajungă fotbaliști și învață, din păcate, că uneori mingea nu bate talentul, ci… decizia VAR-ului.
Vă cer, ca un simplu suporter care a transpirat mai mult în fața TV sau în tribună decât un mijlocaș box-to-box în playoff, să faceți un pas înainte. Să vă depășiți condiția, să vă perfecționați, să cereți aparatură mai bună, mai precisă, mai actualizată. Să vă antrenați mintea așa cum se antrenează un jucător. Să nu mai fiți, în mod ironic, cea mai slabă verigă dintr-un campionat care se străduiește să-și recâștige demnitatea.
Ați fost vreodată în peluză? Ați stat vreodată, îmbrăcați în culorile vreunei echipe, cu lacrimi în ochi, uitându-vă la tabelă care arăta 1-0 pentru adversar, după un gol primit dintr-un penalty „văzut” doar de cineva care avea lentile aburite? Ați stat vreodată cu copilul în brațe, explicându-i că „nu-i nimic, tati, fotbalul e frumos și așa”, deși în voi totul țipa că s-a făcut o nedreptate? Ați plecat vreodată de pe stadion cu sufletul făcut zob, dar strigând cu disperare „Hai Dinamo!”, doar ca să nu vă prăbușiți?
Eu da.
Și nu doar eu. Sute. Mii. Poate zeci de mii. Oameni care iubesc fotbalul ăsta bolnav, dar încă viu. Oameni care cred că, deși jucătorii mai ratează, antrenorii mai greșesc, iar patronii mai pleacă – arbitrii n-ar trebui să distrugă ceea ce a mai rămas din frumusețea jocului.
În final, vă mai spun ceva, de data asta fără pic de ironie: fotbalul românesc nu se poate face bine fără voi. Nu există sport fără arbitri. Dar nu orice fluier înseamnă și autoritate. Iar autoritatea se câștigă prin respect. Respect care începe nu cu frică, ci cu echitate.
Poate nu contează scrisoarea asta pentru voi. Poate e doar o voce din tribună, o voce de om simplu, cu bilet la peluză și inima la vedere. Dar dacă vă pasă cât de puțin de ce înseamnă să arbitrați un joc care naște vise, nu doar scoruri, atunci… opriți-vă o secundă și priviți tribunele. Nu doar pe jucători. Priviți mamele care-și însoțesc fiii, tații care învață copiii ce înseamnă fair play, bătrânii care mai trăiesc o sâmbătă printr-un meci, și tinerii care speră că au pentru ce să lupte.
Priviți. Și întrebați-vă: vrem să fim arbitri care au „greșit” un meci sau oameni care au ajutat fotbalul să trăiască cinstit?
Eu încă sper că răspunsul e al doilea.
Vă doresc un sezon curat, decent, corect. Să nu mai plecați de pe teren cu capul în pământ. Să fiți aplaudați, nu înjurați. Și să simțiți că sunteți parte din ceva care merită. Pentru că noi încă mai credem în fotbal. Și vrem să credem și în voi.
Cu un zâmbet (amar) de suporter dinamovist care încă mai are coșmaruri cu offside-uri la axilă,
Un suporter care ar vrea să-și păstreze tensiunea sub 18, cel puțin până în playoff… 🙂