Written by Gata! Balul stă să înceapă! Dar de data asta nu oricum: orchestra pe podium, cu invitați de gală, cu un aer de început care miroase a pagini noi într-o carte pe care Dinamo încearcă din nou să o scrie cu mâna curată.
Cu acea energie tăcută și profundă care se simte doar atunci când ceva real prinde viață. Dinamo, echipa care a trecut prin furtuni, revine acum cu o liniște plină de sens.
Noi, suporterii, unii sceptici dar prezenți (recunosc că și eu am fost sceptic la început, dar am băut puțină apă și mi-am dat cu reveneală… 😂😂), facem timizi primii pași pe ringul speranței, deși muzica de fundal încă mai poartă ecouri din stagiuni în care valsam pe marginea prăpastiei. Dar parcă, de data asta, notele vin mai coerent, mai dinamic, mai puțin improvizat.
Și-n mijlocul ringului, cu papionul simbolic al noii ere legat bine de guler, într-o lumină care de data asta merită niște aplauze, se află Andrei Nicolescu. Nu e prima dată când ne promite un nou început, dar poate e prima dată când acel început pare că are o direcție clară, o partitură lucrată pe note reale și nu pe zvonuri cu iz de tarabă. Percepția mea este că de data asta n-a mai venit cu promisiuni zgomotoase și artificii de conferință, ci cu ceva concret: coerență. În spatele său nu s-au auzit sloganuri, ci pași măsurați, un stil clar, un discurs așezat. Dacă în alți ani începeam sezonul ca niște actori improvizați, sperând că ni se șoptește replica corectă din culise, acum avem în față un regizor care pare că a citit scenariul până la final.
Și da, de data asta distribuția este atent aleasă. Nu mai suntem la castingul perpetuu din sezoanele trecute, când apăreau jucători pe care nu-i pronunță nici măcar Google Translate. Acum, deși Dinamo a început repetițiile greoi și deloc devreme – mă refer aici strict la campania de transferuri – lotul prinde contur. Au venit jucători care pare că știu să joace și fără partitură și care sunt dispuși să urmeze o viziune comună. Cu alte cuvinte, s-a trecut de la haosul orchestrei care n-a avut niciodată aceeași partitură, la o trupă care știe când să urce tonul și când să-l așeze.
Zeljko Kopic, maestrul de ceremonii, a primit orchestra și sub bagheta lui noul bal se vrea o creație. Nu e perfectă, nu e uniformă. Transferurile din această vară nu au mai arătat ca o goană după „marfă de criză”, ci o încercare de strategie. Armstrong, Epassy, Kyriakou, Ikoko, Stoynov, Karamoko, nu sunt doar silabe străine în gura crainicului Stiucă, ci fotbaliști care poartă un trecut în ghete și promit viitor. Alături de ei, au venit și câțiva tineri entuziaști, dintre care unii, mă refer aici la Muși și la Cristi Mihai, se pare că au prins deja ritmul din mers, transformând vârsta în avantaj. Alții încă își caută pantofii de dans.
Îmi spunea Sorin Badea, la întoarcerea din cantonamentul din Polonia, că ceva s-a schimbat în sânul echipei. Se simte în aer, în antrenamentele mai intense, în planificarea mai atentă, în atmosfera tot mai sănătoasă din jurul echipei. Nu mai e vorba de supraviețuire, ci de creștere. De consolidare. Dinamo nu mai e în căutare de direcție, ci în drum plin spre ea.
Desigur, nu suntem la Operă. Suntem în Superliga. Unde microfonul scârțâie des, unde reflectoarele cad când ți-e lumea mai dragă și unde fiecare greșeală se amplifică precum o notă falsă într-un duet prea grăbit. Dar poate tocmai aici putem să facem diferența: prin răbdare, printr-un tempo care nu forțează aplauze înainte de finalul actului întâi.
Și, ca de fiecare dată, un rol important îl joacă publicul. Suporterii. Noi. Cei care știm că, oricât s-ar schimba decorul, Dinamo fără tribune pline e ca un spectacol fără aplauze. Se poate ține, dar nu se simte. E nevoie de suflet, de prezență, de acea forță invizibilă care dă sens și curaj unei echipe.
Așa că, pe lângă aplauze, vă propun ceva mai durabil: abonați-vă sau cumpărați bilete și veniți la stadion în număr cât mai mare. Cu optimismul lucid al celor care știu cât de greu a fost, dar mai ales cât de frumos poate deveni. Nu promitem că vom câștiga fiecare meci, dar putem garanta un lucru: că suntem pe drumul cel bun. Că suntem, în sfârșit, o orchestră care începe să cânte împreună.
Pentru că, da, Dinamo asta face din nou. Emoționează. Construiește. Împinge înainte. Și nu trebuie să o facă singură. O face cu noi.
Fii parte din repetiție. Fii parte din spectacol. Dinamo nu mai e o trupă ratată. Este doar o orchestră care are din nou chef să cânte.
Hai la bal! Hai cu Dinamo! 🤍♥️