Written by Suntem în weekendul inaugurării noului sezon în Superliga, acel moment când ar trebui să simțim că fotbalul pulsează în sânge, iar stadioanele să vibreze de energie.
Doar că, în Românica anului 2025, tribunele încă trăiesc o poveste tristă, cu bariere invizibile și reguli făcute să strice mai mult decât să ajute. Așa-numita Lege nr. 4 din 2008, cunoscută în folclorul peluzelor drept „Legea Dragomir”, inițial dorind a fi plină de bune intenții declarate și de „măsuri antiviolență”, este în continuare sinonimă cu o prăpastie între suporteri și sportul pe care îl iubesc. Sub pretextul protecției, porțile rămân în continuare închise normalei desfășurări a meciurilor, suporterul încă este transformat în suspect, iar stadionul într-o fortăreață mai degrabă goală, plictisitoare.
Între timp, a apărut în scenă Ciprian Paraschiv, fost fotbalist și conducător de club, actual deputat AUR, care a propus un proiect de modificare a acestei legi, o tentativă de a da la o parte absurditățile și să aducă stadionul înapoi suporterilor, nu să-i îndepărteze. Proiectul a trecut deja cu un aviz unanim de Consiliul Economic și Social, ceea ce îi conferă o aură de legitimitate, cel puțin pe hârtie. Doar că, dincolo de promisiuni și aparențe, rămâne întrebarea: cine are cu adevărat voința să schimbe ceva într-un sistem care trăiește bine mersi din paradox și frică?
Inițiativa lui Paraschiv a fost depusă la Senat în iunie și urmează acel traseu interminabil prin hățișul birocratic: avize guvernamentale, aprobări în comisii, voturi, promulgare și publicare oficială. Dacă totul va merge în ritmul legilor românești, adică mai încet decât se mișcă o minge în peluză, abia spre finalul lui 2025 ar putea deveni realitate.
Dar aici vine partea mai interesantă: legea vrea să desființeze așa-numitele „zone tampon” de pe stadioane, acele spații sterile între galerii care au devenit un simbol al absurdului. Sunt niște sectoare goale, o formă de distanțare artificială menită să prevină conflictele, dar care, în realitate, scad capacitatea stadionului și ucid atmosfera. Ideea de a le elimina sună simplu și bine… mai mulți suporteri, mai multă energie, bani mai mulți la club. Doar că, după cum știm, nu e niciodată doar atât.
Riscurile sunt evidente. Apropierea galeriei adverse fără reguli clare poate inflama spiritele, mai ales dacă nu există o coordonare strictă între jandarmi, cluburi și organizatori. Și aici proiectul vorbește despre nevoia de protocoale clare, de responsabilități bine definite, pentru ca eliminarea zonei tampon să nu devină o invitație la haos. Paraschiv insistă că e nevoie de standarde clare, nu de improvizații, ceea ce, după ani de improvizații la noi, este o schimbare binevenită, dar tot nu elimină riscul unor confruntări nedorite.
Un alt aspect deloc de neglijat este clarificarea rolurilor celor implicați în organizarea evenimentelor sportive. Dacă până acum fiecare se spăla pe mâini aruncând vina pe altcineva, proiectul încearcă să impună o structură europeană, cu responsabilități foarte clar împărțite. Fără un astfel de cadru, haosul și bâlbâiala vor persista, iar consecințele le știm cu toții: dezorganizare, incidente și vinovați care nu răspund în fața nimănui. Aparent, legea vrea să pună capăt acestui circ, dar rămâne să vedem dacă administrația noastră are destulă voință să joace după reguli.
Și, pentru că nu putea lipsi din lista controverselor, apare și problema alcoolului pe stadioane. Proiectul propune vânzarea controlată a băuturilor slab alcoolizate, bere și vin, ca în Europa civilizată. Argumentul e că, lăsând suporterul să consume pe stadion, scade tentația de a se îmbăta înainte, în fața stadionului, pe stradă sau prin baruri, unde nu există niciun control. Logic, dacă bei în scaunul tău în tribune, sub supraveghere, e mai bine decât să bagi cu forța pahar după pahar pe trotuar. Paraschiv vorbește despre pahare cu sisteme speciale de închidere, servire responsabilă și sisteme care să întrerupă vânzarea dacă suporterul dă semne de exces. Pare o idee decentă, dar știm cu toții că la noi în țară, orice simplă modificare se poate transforma în circ și scăpări. Încă o dată spun: totul depinde de implementare și de seriozitatea forțelor de ordine, iar aici experiența ne arată că putem aștepta minuni, dar și dezastru.
În fine, legea vrea să dea voie și la acele elemente care definesc o galerie adevărată: bannere, steaguri, spectacole pirotehnice, toate sub un cadru controlat, nu haotic. Dacă sună ca un vis, e pentru că chiar așa este. În România, pirotehnia e mereu o sabie cu două tăișuri… poate crea atmosferă, dar poate și ruina un meci prin incidente. Proiectul de lege insistă pe reguli clare, autorizări și colaborare cu firme specializate, un cadru în care suporterii să poată fi expresivi fără să pună în pericol nimic și pe nimeni. Rămâne de văzut dacă autoritățile și cluburile au suficientă înțelepciune să transforme această libertate într-un avantaj, nu într-un dezastru de sezon.
Per ansamblu, proiectul de lege inițiat și propus de Ciprian Paraschiv poate fi o gură de aer proaspăt în atmosfera stătută a fotbalului românesc. Nu e o promisiune miraculoasă, ci mai degrabă o invitație la o dezbatere serioasă și o șansă reală pentru schimbare. Dar, ca în orice poveste cu final incert, totul depinde de cata voință reală au legiuitorii și factorii de decizie de a duce reforma până la capăt, fără să o îngroape în birourile prăfuite ale instituțiilor.
„Sper ca noul cadru legislativ să intre în vigoare până la finalul lui 2025″, mai zice deputatul nostru, cu aerul omului care crede că, dacă scrie în Monitorul Oficial, se va umple și Arena Națională. Până atunci, noi, suporterii, rămânem aceleași animale exotice: libere, dar supravegheate. Acceptate, dar condiționate. Invitate la spectacol, dar doar cu biletul corect și atitudinea aprobată de comisie. O democrație de carton, în care fiecare strigăt de revoltă e trecut prin filtru și tradus în decibelii agreați de autorități. Dacă vrem stadioane pline, dacă vrem spectacol, dacă vrem normalitate, atunci trebuie ca autoritățile să aibă curajul să trateze suporterii ca parteneri, nu ca suspecți.
În fotbalul românesc care pare să se scufunde în propriile contradicții, acest proiect ar putea deschide ușa către tribune vii, către un meci care să nu mai fie doar o formalitate între scandaluri și sticle aruncate. Dacă noi, suporterii, vom urmări pas cu pas procesul legislativ, dacă vom cere responsabilitate și claritate, poate vom reuși să ne recuperăm dreptul de a fi parte din poveste, nu doar martori temători.
Pentru că, în final, fotbalul fără suporteri nu e nimic altceva decât o poveste goală de conținut…
Alegerea e a noastră. Sau, mai exact, a lor… Dar noi tot vom fi în peluză sau pe stradă, gata să le aducem aminte că stadionul nu e o secție de poliție sau o unitate de jandarmi. E casa pasiunii, a libertății și a memoriei colective. Cu bere, cu steaguri, cu torțe… dar mai ales cu demnitate.