Written by Aseară, pe Arena Națională, unde atâtea nopți de cenușă s-au așternut peste amintirile noastre, s-a făcut din nou lumină.
O lumină alb-roșie, vie, vie ca speranța unui copil care împreunează palmele în rugăciune. Dinamo a învins. După cinci ani de gust amar, cuvântul „derby” a încetat să mai doară.
A fost o seară cum rar ni s-a mai întâmplat în ultima vreme. Poate pentru că victoria a venit când mulți se îndoiau că va veni. Poate pentru că, dincolo de o echipă, am învins o prejudecată, o batjocură, o stare de resemnare. Sau poate pentru că, într-o peluză plină, cu sufletul uriaș, s-a auzit din nou vocea demnității.
Doamne, ce meci! Dar ce spun eu meci?! A fost mult mai mult decât atât. A fost o revenire. O redescoperire. O mână de înger sub forma de tricou cu dungi albe pe roșu, care ne-a tras din nou la suprafață din mlaștina disperării.
Au fost „doar” 25.000 de spectatori? Poate. Dar fiecare dintre ei a cântat cât zece. Când inima bate cu adevărat, nu ai nevoie de decibeli artificiali. Ai nevoie de încredere. Iar Dinamo a avut-o. Peluza noastră, acolo unde spiritul nu intră niciodată în vacanță, a ținut echipa în picioare, a măturat praful rușinii, a dăruit energie unui destin căzut, dar nu înfrânt.
Căci da, Dinamo nu murise. Cine a crezut asta, a avut doar un vis prost. Dinamo doar dormea puțin. Iar acum, s-a trezit.
Danny Armstrong… Dacă Neil Armstrong a fost primul om care a pășit pe Lună, Danny a fost primul care a pășit pe sufletul nostru după ani de lumină difuză. Iar dacă Louis Armstrong a ridicat jazzul la cer, scoțianul nostru a cântat cu mingea, cu ghetele pline de praf și cu sufletul golit de frică. Trei goluri! Trei strofe dintr-un imn. A jucat ca un poet care n-a uitat cum e să visezi. Și a scris, cu vârf de gheată, o elegie în care fiecare vers a fost o explozie de bucurie. A fost Armstrong. Dar pentru noi a fost… Artstrong.
În mijlocul acestei seri învăpăiate, timpul s-a oprit puțin pentru un OM. Nu un simplu om, ci Mister. Singurul Mister din fotbalul românesc. Cornel Dinu. Născut din spirit și răzvrătire, crescut printre file de tactici și biblioteci de idei, Cornel Dinu a fost un jucător, antrenor, conducător. A fost și este conștiința vie, memoria activă a lui Dinamo. A purtat banderola pe braț și pe creier. A condus vestiare. A condus epoci. A fost alfabetul și gramatica unui club care a învățat să gândească în propoziții de autoritate și stil. A împreunat cuvintele ca pe niște bastoane de comandă și a îmbrăcat ideile în metafore, plăsmuind dragostea în fotbal cu rigoarea unui chirurg. La 77 de ani, stadionul l-a omagiat. Dar nu i-a cântat un „La mulți ani” protocolar. I-a cântat o victorie. O victorie care i-a spus, fără cuvinte: „Mister, suntem aici. Și suntem bine.”
Pe gazon, Stoinov, un puști de 19 ani, a jucat cu luciditatea pe care doar un discipol tăcut o poate arăta Maestrului său. Parcă îl auzeam pe Mister șoptind din tribune: „Băiete, pasează inteligent, nu frumos.” Și băiatul a înțeles. A tăiat atacurile ca un notar grăbit, care închide dosarele înainte să apuce ceilalți să le citească. A închis culoarele ca un paznic bătrân de muzeu, care știe exact unde se ascund capodoperele și nu lasă pe nimeni să le atingă. În jocul lui era ceva din eleganța dură a lui Mister: aceeași logică tăcută, același calm cu miros de avertisment, aceeași cruzime eficientă, dar fără zgomot. Parcă nu intercepta mingi, ci gânduri.
Le mulțumim adversarilor pentru rivalitate. O rivalitate care va fi eternă, care ne hrănește mândria. Dar printre ei, câțiva mimează fotbalul. Aleargă după penalty-uri cum aleargă un actor prost după aplauze. Prea mult teatru, prea puțin curaj. Noi, niște băieți de cartier cu tricourile transpirate, le-am arătat ce înseamnă fotbalul. Nu ca spectacol ieftin, ci ca onoare.
Înainte și după meci, mi-am revăzut prietenele de suflet, pe Diana Nica și Mădălina Barbu. Două prezențe luminoase, două surâsuri care mi-au adus liniștea de care ai nevoie într-o zi de derby. Am râs, am chibzuit, am fost fericiți ca niște copii la circ, fără grija zilei de mâine.
În același ceas al bucuriei, în care Dinamo a arătat că poate să învie la început de august torid, ne-a fost dat să mai spunem „La mulți ani!”. Lui Mister Cornel Dinu, da, dar și lui Ionuț Zainea, vocea inconfundabilă și uneori tăioasă (sic!) de la Radio Dinamo 1948. Și lui Marius Văduva, de la Totul pentru Dinamo, un suporter adevărat, prin definiție, care nu doar că respiră Dinamo, dar pare că tușește în alb-roșu.
Derby-ul a trecut. Dar emoția rămâne. Iar împreună cu ea, un crez: Dinamo este despre memorie. Despre puterea de a nu uita cine ești, nici când pierzi. Despre curajul de a merge mai departe, într-o lume care râde atunci când cazi. Despre o peluză care nu tace. Despre un Mister care ne dăruiește înțelepciune. Despre Armstrong, care a cântat jazz cu mingea la picior și ne-a redat vibrația vieții.
Pentru că Armstrong n-a zburat singur, iar tribunele n-au cântat fără ecou, trebuie să-i remarcăm pe toți: echipa care a ars ca o torță în noaptea bucureșteană, antrenorii care au gândit perfect această victorie, cu luciditate de arhitecți și nerv de gladiatori, fiecare jucător care și-a pus sufletul în ghete și, mai ales, omul pe care îl iubesc necondiționat, căpitanul „El Niño” Cătălin Cîrjan, tânărul cu frunte senină și privire aprinsă, care i-a adunat pe toți în jurul său, cum adună luna apele neliniștite. Nu prin forță, ci prin atracție. El n-a ridicat glasul, ci standardul. N-a cerut respect, l-a inspirat. Este busola tăcută într-o furtună pe care alții au ratat-o fără să o simtă venind. Fără ei, bucuria noastră ar fi fost doar pe jumătate. Cu ei, e un poem cu final fericit.
Dinamo renaște, fraților. Și în fiecare dintre noi, renaște o fărâmă de vis care nu s-a stins niciodată.
Dinamo e viu. În sfârșit, Dinamo e viu…
Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât! 🤍♥️