Written by Salut! Eu sunt Scaunul 34, rândul 17, sector 123. Veteran de peluză și obiect de patrimoniu emoțional.
Am șuruburile mai ruginite decât iluziile politicienilor când dau de DNA și plasticul meu a văzut mai multe drame decât un teatru de provincie. Nu mă plâng. Dar să știi că am fost călărit mai des decât o trotinetă de livrator la Glovo. Și am rămas în viață. Crezi că sunt doar un scaun? Neaaahhh! Sunt mărturia vie că Dinamo există. Și că fotbalul se joacă cu nervi, nu cu telecomandă.
Pe mine au stat generații întregi. Am simțit pe mine fese de toate tipurile. Fese tinere, fese bătrâne, fese bronzate și fese albe ca varul din Berceni. Tăbăcite de muncă, parfumate de club, înțepenite de navetă. Am suportat entuziasmul vulcanic și plictiseala mioritică. Am vibrat la golurile lui Danciu, am tresărit la execuțiile lui Niculescu și am scârțâit la fiecare ratare care mirosea a blestem. Am fost pupat, zgâlțâit, călcat în picioare. Odată, un tip beat a încercat să mă sfințească cu un pahar de bere, ca pe un altar improvizat. Am supraviețuit. Am fost suport tehnic pentru lacrimi bărbătești, pentru mici aruncați în viteză și pentru bere scăpată la goluri. Am simțit emoția ca un defibrilator pus pe inimă și plictiseala ca o oră de geografie în școala generală. Am văzut cum oamenii se transformă. Contabili devin gladiatori (nu-i așa, Daniel Ene?), mecanici devin profeți, iar băieți timizi (a.k.a. Daniel Țintea) își descoperă brusc talentul de tenori beți.
Dar de o vreme stau gol. Mai gol decât raftul cu ulei din pandemie. Mai pustiu decât un club din Mamaia în noiembrie. Și asta mă roade. Pentru că eu nu sunt făcut să fiu mobilă urbană. Eu sunt făcut să fiu instrument muzical. Să vibrez sub fese ca un subwoofer, să scârțâi de entuziasm, să fiu lovit cu palmele când arbitrul își bate joc de munca băieților din teren.
Mă uit la gazon și mă întreb unde sunteți. Unde sunt pașii grăbiți pe asfaltul spre stadion, ca la o nuntă cu destinul? Unde e urletul care făcea fundașii adverși să se simtă ca niște elevi picați la BAC? Să se uite la minge ca la o grenadă cu cuiul scos? Unde e nebunia frumoasă când peluza cânta mai tare decât boxele? Ce primesc eu azi? Tăcere. Scuze. O lume care preferă Netflix și pisici cu anxietate în locul peluzei. Îmi vine să râd. „E târziu meciul.” „Am pisică anxioasă.” „Am rămas cu Insula iubirii în urmă.” Jur că dacă mai aud de Insula iubirii, rugina mea o să facă hernie.
Și totuși, uneori, când stadionul tace, aud cum gazonul respiră. Îmi amintesc de serile mari, când 50.000 de inimi băteau ca una. Strigătul pleca din peluză și se lovea de acoperiș, căzând peste jucători ca o ploaie de energie. Erau clipe când timpul se oprea și fotbalul nu mai era un joc, era un ritual. Atunci știam: stadionul nu e zid, nu e scaun, nu e gazon. E trupul viu al unei iubiri care nu moare.
Dar gata cu lirismul, să revin la voi, leneșilor. Vă spun așa pentru că îmi sunteți dragi. Un stadion gol e ca o shaorma fără sos. Ca un Tinder fără poze. Există, dar nu are suflet. Iar un scaun neocupat e ca o declarație de iubire lăsată în draft. E ca o fesă ratată de la întâlnirea cu destinul. Eu trăiesc prin tine. Dacă nu vii, rămân mai deprimat decât un laptop cu Windows XP.
Și să nu credeți că exagerez. Atmosfera de pe stadion schimbă meciuri. Un strigăt din peluză e ca un shot de Jäger pe stomacul gol. Te face să alergi, să sari, să crezi. Fotbalistul simte. Știe când e susținut. Știe când are în spate un stadion care urlă ca un tramvai blocat în Rahova. Și asta schimbă tot.
Știu. Ai avut concediu. Ai mers la festivaluri. Ți-ai pus poze cu brățări fosforescente și ai mâncat burgeri artizanali. Dar s-a terminat. S-a dus vara, s-au dus vacanțele, s-a dus scuza că „nu sunt în oraș”. Orașul e aici. Stadionul e aici. Eu sunt aici. Dinamo a început să adune puncte. Sâmbătă vine Hermannstadt. Și tu unde ești? Pe canapea, la seriale cu detectivi care n-au zâmbit în viața lor? Te ascunzi după scuze. „Vine Hermannstadt, nu Real Madrid.” Și? Eu nu-l aștept pe Mbappé să-mi tocească plasticul. Eu vreau un băiat cu fularul la gât, care urlă până-i plesnesc corzile vocale. Hermannstadt e motivul perfect să vii. Pentru că Dinamo e Dinamo. Și Dinamo nu se ține în viață cu like-uri ironice și meme-uri pe Facebook. Se ține cu pași pe trepte, cu plămâni care scuipă cântec, cu scaune care trosnesc sub presiunea feselor.
Mă uit la colegii mei din jur. Scaunul 35 a intrat în depresie. Zice că se simte ca o bancă în parc. Scaunul 36 vorbește singur și își amintește de derby-uri ca de o fostă iubită. Dacă mai lipsiți mult, intrăm toți la psihanaliză. Și nu cred că există terapeut pentru scaune.
Am avut momente de glorie. Daaaaa, am avuuuut! Am tremurat sub pașii peluzei, am simțit lacrimi fierbinți căzând pe mine. Știu ce înseamnă Dinamo viu. Și știu cum arată Dinamo pustiu. Îți spun sincer: pustiul doare. Doare mai mult decât rugina, mai mult decât frigul, mai mult decât să stai gol într-o noapte de februarie.
Așa că, dragă leneșule de canapea, ridică-te. Lasă pisica. Lasă Netflix. Lasă shaorma artizanală cu humus și avocado. Ia-ți fularul, ia copilul, ba chiar ia și nevasta dacă vrea. Dar vino. Fă stadionul să urle. Fă-mă să vibrez ca o mașină de spălat pe centrifugă. Fă-mă să simt că trăiesc.
De asta îți cer să vii. Nu pentru mine, că eu sunt plastic și fier. Pentru tine. Pentru copilul tău care încă nu știe ce înseamnă să urle un stadion întreg. Pentru jucătorii care au nevoie să creadă. Pentru ca Arena Națională să fie ceea ce merită să fie: o junglă de zgomot, nu o bibliotecă pentru tocilari.
Sâmbătă, Arena Națională, ora 21:30. Eu voi fi aici, Scaunul 34, rândul 17, sector 123. Rece, dar gata să ard sub tine. Ruginit, dar pregătit să scârțâi de plăcere, ca un mixer de beton la orgasm. Nu mai am răbdare. Lasă scuzele și vino să-mi tocești șuruburile. Vino să urli până uiți cum te cheamă. Vino să fii Dinamo. Pentru că fără tine sunt mai deprimat decât un hamster fără roată.
Eu sunt aici… Tu?