Trădare, trădare, dar s-o știm și noi.

Iancu Cațavencu este și va rămâne mereu „viu”, un observator fin al societății românești de atunci, iar expresiile lui sunt la fel de adevărate și astăzi.

Discuțiile despre ce și cum trebuie spus în legătură cu transferurile nu vor ajunge, probabil, niciodată la un numitor comun.
Printre dinamoviști există oameni care vor să afle orice frântură de informație și care se vor enerva teribil atunci când aceste informații lipsesc.
Există însă și oameni care cred că, mai ales în perioadele de transferuri, informațiile reale pot fi nocive și pot costa enorm.

Cazul lui Mateo Duțu este relevant în acest sens și ne arată cât de diversificate — și uneori antagonice — sunt dorințele noastre într-un anumit moment.

Varianta A: informațiile apar în spațiul public și sunt confirmate din interiorul clubului.
Efect: un club rival își manifestă interesul pentru același jucător sau, pur și simplu, încearcă să blocheze mutarea. Acest lucru poate duce fie la o licitație între cele două cluburi, fie chiar la ratarea transferului. In acest caz replica din multime ar fi – confirmarea interesului este o mare greseala.

Varianta B: informațiile apar în spațiul public, dar nu sunt confirmate de oficiali.

În acest caz, ne-ar deranja secretomania. Ne-am întreba cum este posibil să fim atât de ignorați, cum e posibil să nu ni se spună nimic. Am striga sus și tare că un club ca Dinamo trebuie să fie transparent și, până la urmă, ce este această bătaie de joc față de niște oameni care au salvat clubul.

Aici se adaugă și un alt risc: în lipsa unei confirmări sau infirmări din partea clubului, presa poate arunca „tone de negocieri” în curtea noastră, creând senzația că ratăm foarte mulți jucători. De aici se deschide o altă discuție, la fel de nocivă.

Varianta C: din interiorul clubului se intră în „silentio stampa” pe perioada de transferuri.

În acest moment, o parte dintre noi ar protesta vehement, spunând: „Ăștia nu fac nimic, nu vezi ce liniște e?”. Liniștea ar fi interpretată nu ca strategie, ci ca lipsă de acțiune, iar absența informațiilor ar deveni, din nou, motiv de nemulțumire.

Dacă ar fi să dau un sfat celor din conducerea lui Dinamo, ținând cont de cât de diversificate sunt dorințele noastre, acesta ar fi: comunicați așa cum considerați de cuviință și ignorați, pe cât posibil, zgomotul de fond.

Trădare, tăcere sau transparență — orice variantă e greșită, atâta timp cât nu ne convine nouă.

HAI DINAMO!