Written by O parte a presei de sport din România are apucături ciudate: pentru ei, orice înaripată — fie că este vrabie, gâscă, lebădă sau vultur — capătă, brusc, conotații rasiste.
Aseară s-a viralizat un clip în care un nobil câine roșu latră la o pană maro, pe fundalul alb al unui stadion de fotbal înghețat. Autorul a construit, de fapt, o metaforă inspirată din simbolurile celor două echipe.
Nu îți trebuie o facultate de jurnalism ca să știi că majoritatea vulturilor au penajul în tonuri de maro închis sau brun-negricios. Unele specii au zone mai deschise, bej sau aurii — cum este cazul vulturului auriu, cu reflexe aurii pe ceafă. Există și excepții, precum vulturul pleșuv, care are corpul maro închis și capul alb, dar acesta trăiește în America de Nord, nu pe stadioanele din România.
Iar dacă aceste informații de cultură generală au fost ratate în școala primară, există și inteligența artificială, care oferă răspunsuri simple, clare și precise.
Nu este vina nimănui că pe stema celor de la Rapid nu apare o gâscă sau o lebădă, deși, cel mai probabil, unii jurnaliști ar fi găsit și acolo o explicație despre vreun rasism cu influențe vieneze. Întrebarea rămâne însă alta: cum s-a ajuns ca o simplă metaforă vizuală să fie transformată, forțat, într-o acuzație de rasism?
În folclorul stadioanelor de odinioară, din vremea în care eram copil, existau câteva versuri haioase, care probabil au rămas undeva în memoria colectivă:
Nu-i mașină ca Lăstunu’,
Nu e carte ca „Shogunu’”.
Era umor de tribună, simplu, direct și fără interpretări complicate.
Mai nou, însă, parcă a apărut o variantă adaptată vremurilor noastre:
Nu e vultur ca stăncuța,
Dar s-a stârnit furtunița.
Semn că, între timp, am pierdut simțul umorului și am câștigat reflexul scandalului.