Written by Studiu de dr. George Vescan – psiholog CS Dinamo
Rezumat
Comunicarea antrenorului reprezintă unul dintre cei mai importanți factori psihologici care influențează învățarea, autoreglarea și performanța sportivilor. Prezentul articol propune un cadru integrator care conectează perspectivele pedagogice și andragogice ale comunicării instrucționale cu stilurile moderne de antrenorat. Este argumentată ideea conform căreia autonomia sportivului nu apare prin eliminarea structurii, ci prin internalizarea progresivă a acesteia. Sunt oferite exemple aplicative din fotbal și canotaj, precum și implicații directe pentru evaluarea și dezvoltarea competențelor antrenorilor.
Introducere
În sportul de performanță, relația antrenor–sportiv depășește cu mult simpla transmitere de informații tehnice. Intervențiile verbale ale antrenorului – sub formă de indicații, corectări, întăriri, întrebări, aprecieri sau dezaprobări – structurează climatul motivațional, influențează percepția competenței și modelează capacitatea sportivului de a performa sub presiune. Cercetările din psihologia sportului arată constant că nu frecvența intervențiilor este determinantă, ci calitatea, momentul și forma acestora (Smoll & Smith, 2006).
În acest context, devine esențială diferențierea dintre comunicarea directivă, prescriptivă, și comunicarea reflexivă, orientată spre autonomie, precum și înțelegerea modului în care acestea pot fi integrate funcțional în stilul de antrenorat.
Comunicarea pedagogică directivă
Abordarea pedagogică, specifică etapelor inițiale ale formării și situațiilor de presiune competițională ridicată, este caracterizată prin: control ridicat, instrucțiuni clare și prescriptive, critică pentru corectarea imediată a erorilor.
Acest tip de intervenție este eficient în învățarea tehnicii și în momentele în care sportivul are nevoie de structură și predictibilitate, reducând încărcarea cognitivă și incertitudinea. Totuși, utilizarea sa exclusivă poate conduce la dependență decizională și la limitarea capacității de autoreglare (Jowett & Cockerill, 2003).
Comunicarea andragogică reflexivă
Abordarea andragogică pornește de la ideea că experiența sportivului reprezintă o resursă centrală a învățării. În practica sportivă, aceasta se exprimă prin: întrebări de conștientizare, acordarea spațiului pentru analiza propriei execuții, validarea soluțiilor bune generate din propria inițiativă a sportivului.
Acest stil favorizează autonomia, creativitatea, implicarea și motivația intrinsecă a sportivului. Este un concept central în Teoria Autodeterminării formulată de Edward Deci și Richard Ryan (2000). În sportul de performanță, comunicarea reflexivă contribuie la stabilitatea performanței și la dezvoltarea sportivului ca agent decizional.
Comunicarea ca expresie a stilului de antrenorat
Modalitatea în care antrenorul comunică reflectă direct stilul său de antrenorat și de conducere a procesului de pregătire.
Antrenorul autoritar, specific stilului conservator sau tradițional, utilizează predominant intervenții pedagogice directe, cu decizie centralizată și toleranță scăzută la ambiguitate. Deși eficient pe termen scurt, acest stil este asociat cu anxietate crescută, saturație psihică și scăderea motivației intrinseci (Mageau & Vallerand, 2003).
Antrenorul democratic alternează comunicarea directivă cu cea reflexivă, oferind informații suficiente, dar și spațiu pentru exprimarea sportivului. Acest stil este corelat cu satisfacția sportivilor și cu un climat motivațional orientat spre sarcină.
Antrenorul transformațional, conceptualizat de Bernard Bass (1985), presupune utilizarea comunicării ca instrument de dezvoltare personală. În acest caz, abordarea andragogică devine dominantă, iar intervențiile directive sunt utilizate strategic, în funcție de context.
Cu toate acestea, o eroare frecventă în antrenoratul modern este confundarea andragogiei cu lipsa de informații și direcții clare. Comunicarea excesiv reflexivă, aplicată sportivilor care nu au integrat baza execuției poate genera confuzie, supra-analiză și anxietate decizională. Performanța nu apare din libertate absolută, ci din echilibrul dintre structură și autonomie funcțională.
Ce înseamnă „structură” și „autonomie” în sportul de performanță
Structura înseamnă cunoștințe, repere clare: ce este important într-o execuție, ce criterii definesc o decizie bună și ce reguli simple trebuie respectate într-o situație de joc sau de concurs. Structura îi oferă sportivului siguranță, reduce confuzia și îi indică unde să fie atent.
Prin autonomie nu înțelegem „fiecare face ce vrea”, ci capacitatea sportivului de a lua decizii corecte singur, mai ales sub presiune. Autonomia apare atunci când sportivul a înțeles bine structura și o poate utiliza fără a mai aștepta indicații permanente din exterior.
Performanța apare atunci când antrenorul știe când să ofere structură și când să o retragă treptat, lăsând sportivul să devină creativ și responsabil de propriile decizii pentru ai crește autonomia.
Cadrul integrator: de la structură la autonomie funcțională
Autonomia sportivului este rezultatul unui proces progresiv de integrare a informațiilor oferite inițial de antrenor. Acest proces poate fi conceptualizat în patru etape:
- Structură – definirea criteriilor și regulilor de bază;
- Percepție – dezvoltarea capacității de a ”citi” situația;
- Acțiune – execuție autonomă, fără intervenții verbale din exterior;
- Feedback – reflecție post-efort și reglaj.
Antrenorul performant nu este definit de un stil fix, ci de capacitatea de a migra funcțional între stiluri, în funcție de nivelul sportivului, momentul competițional și starea psihologică.
Exemple aplicative
Fotbal
În faza ofensivă, antrenorul poate defini inițial 2–3 reguli decizionale simple (structură). Ulterior, prin întrebări ghidate și exerciții cu spațiu și timp limitat, sportivul învață să identifice singur momentul optim al acțiunii. Feedbackul post-joc este centrat pe respectarea criteriilor, nu exclusiv pe rezultat.
Canotaj
În canotaj, structura tehnică este foarte clară, însă performanța apare când sportivul își dezvoltă autoreglarea senzorială. Pe măsură ce nivelul crește, feedbackul verbal este redus și înlocuit cu întrebări despre senzațiile proprioceptive și ritm. Autonomia rezultă din interiorizarea structurii informaționale.
Concluzii
Stilul de feedback al antrenorului reprezintă un indicator central al stilului său de conducere. În sportul de performanță contemporan, eficiența nu mai aparține nici autoritarismului rigid, nici libertății necondiționate, ci stilului de antrenorat adaptativ, capabil să integreze pedagogia și andragogia într-un sistem coerent orientat spre performanță sustenabilă.
Referințe (APA, selective)
Bass, B. M. (1985). Leadership and performance beyond expectations. Free Press.
Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The “what” and “why” of goal pursuits. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.
Jowett, S., & Cockerill, I. M. (2003). Psychology of Sport and Exercise, 4, 313–331.
Mageau, G. A., & Vallerand, R. J. (2003). Journal of Sports Sciences, 21, 883–904.
Smoll, F. L., & Smith, R. E. (2006). International Journal of Sport Psychology, 37, 1–20.
CS Dinamo, 13 februarie 2026