Written by M-am tot învârtit în jurul tastaturii mai mult decât de obicei. N-am știut dacă are rost să scriu sau dacă e mai bine să las lucrurile să se așeze. De regulă, textul vine în noaptea meciului, aproape din inerție, ca o reacție care nu mai are răbdare. De data asta n-a fost așa. Am preferat să aștept, să se mai stingă din nerv, să se limpezească gândurile. Și iată-mă acum, încercând să pun ordine într-o supărare care n-a plecat nicăieri.
Joi seară fotbalul m-a supărat rău de tot. M-a insultat. Mi-a vorbit cu superioritatea aia de funcționar plictisit care îți întinde hârtia greșită și apoi te întreabă de ce nu ești mulțumit. Dinamo nu doar că a pierdut meciul, a pierdut contactul cu propria idee despre sine, iar asta doare mai tare decât orice rezultat.
Nu am să încep cu adversarul, deși tentația e mare. Craiova a jucat ca un hoț de buzunare într-un tramvai aglomerat. Îți zâmbește, te îmbrâncește, îți fură portofelul și apoi te întreabă dacă ai bilet. Trageri de timp, căderi studiate, nervi întinși ca rufele pe sârmă. Un spectacol de circ ambulant, doar că fără clovni simpatici. Dar adevărul e simplu și incomod: dacă te bate cineva așa, problema nu e doar la el. E la tine că ai acceptat să joci în piesa lui.
Dinamo nu mai e echipa care a fost pe parcursul acestui sezon. A devenit o adunare de intenții bune care se calcă pe picioare ca niște rude la o nuntă unde nu se suportă, dar au venit pentru sarmale. Fiecare știe ce ar trebui să facă, dar nimeni nu face la timp. Pasele pleacă târziu, deciziile vin și mai târziu, iar curajul… curajul pare că a rămas blocat în vestiar, undeva între două discursuri motivaționale care n-au convins pe nimeni.
Nu mai este vorba doar despre absența unui vârf capabil să finalizeze, chiar dacă eficiența în fața porții rămâne o problemă acută, care s-a cronicizat. Dezechilibrul apare la nivelul întregii echipe. Compartimentul defensiv nu oferă siguranță, reacțiile întârzie, iar erorile se propagă. La mijloc lipsește coerența și capacitatea de a lega jocul, în timp ce faza de atac nu are consistență și direcție. În apropierea careului advers, acțiunile se sting rapid, fără claritate și fără forța necesară pentru a produce diferența.
Și peste toate plutește o stare. O ceață. Lipsa aia de răutate pe care o știm noi, ăștia mai bătrâni. O știai, o simțeai, o iubeai sau o urai la Dinamo. Răutatea aia sănătoasă, care nu cerea voie, nu întreba dacă e frumos, nu se scuza după fault. Aia care făcea adversarul să se uite de două ori peste umăr. Acum? Acum avem un soi de politețe obosită. Un fotbal de genul „după dumneavoastră, vă rog”, în care responsabilitatea se pasează mai des decât mingea.
Mister Kopic… aici e partea care nu se spune ușor. Nu pentru că n-ar fi de spus, ci pentru că încă există o urmă de încredere. Dar încrederea asta începe să arate ca un card expirat pe care tot încerci să-l folosești. Insistă pe aceiași jucători, chiar când semnele sunt acolo, clare, apăsate. Îi vezi, îi simți, îi numeri. Și totuși, schimbarea întârzie. Tinerii apar puțin, prea puțin, ca niște invitați la o petrecere unde muzica s-a oprit deja. Iar când intră, se vede că au chef. Au curaj. Au nebunia aia crudă care lipsește. Dar stau pe margine, probabil așteptând o explicație care nu vine.
Despre arbitraj, nu știu ce să spun. Da, a fost. A existat. A fost și el pe acolo, ca un actor secundar care vrea să iasă în față și uită textul. Feșnic a împărțit cartonașe cu o generozitate suspectă și a închis ochii când nu trebuia. Dar să te ascunzi în spatele arbitrajului e ca și cum ai da vina pe vreme că ai ieșit fără umbrelă. Nu te ține mult.
Consider că problema reală e alta. Dinamo joacă fără convingere. Fără asumare. Fără acel impuls de a rupe meciul, nu de a-l gestiona. Se joacă cu frâna de mână trasă, ca și cum fiecare acțiune trebuie aprobată de un comitet invizibil. Și când fotbalul devine birocratic, moare. Simplu.
Și totuși… aici e partea care nu se negociază. Dinamo nu e doar ce se vede acum. Nu e doar seria asta de rezultate care apasă ca o datorie neachitată. Dinamo e și memoria aia încăpățânată care nu te lasă să pleci. E vocea lui Cornel Dinu care spunea că fotbalul nu e pentru oameni comozi. E imaginea aia veche, cu echipe care intrau pe teren ca într-o dispută personală, nu ca la o formalitate.
Azi nu mai avem asta. Dar nu înseamnă că nu se poate întoarce. Pentru că orgoliul ăsta dinamovist, ăla care nu moare nici când e călcat în picioare, încă pâlpâie. Nu se vede mereu. Nu iese în evidență. Dar e acolo, ca un bec chior într-un cartier care refuză să se lase în întuneric.
Întrebarea nu e dacă Dinamo poate mai mult. Întrebarea e cine are curajul să recunoască faptul că așa nu mai merge. Și mai ales, cine are nervul să schimbe ceva, nu mâine, nu la vară, ci acum. Pentru că, altfel, o să tot stăm și o să ne uităm la meciuri ca la un serial prost. Știm finalul, dar sperăm, ridicol, că episodul următor o să fie mai bun.
Și, culmea, încă mai credem asta. Asta e problema. Dar și salvarea.