Written by Emoția care mă încearcă după partida de aseară nu e dezamăgire. Dezamăgirea vine când ai sperat la ceva mare și ai primit o palmă rece. Ce simt eu acum e altceva. E o tristețe amestecată cu o panică discretă, genul acela de neliniște care te ține treaz fără motiv clar. Vine play-off-ul și am impresia că intrăm în el cu rezervorul pe roșu și cu sertarul de idei tras pe jumătate.
Și înfrângerea asta nu mi-a lăsat gust amar. Amar e suportabil. Are o noblețe a lui. Ce am simțit eu a fost altceva. Când eram copil mă strecuram în cămara bunicii după dulceață de trandafiri. Mă vedeam deja cu lingura în borcan. Odată am nimerit oala de noapte a bunicii. Cam așa a fost meciul ăsta. Te duci cu poftă și ieși cu o lecție de igienă. Exagerez, desigur, ca orice suporter care trăiește meciul cu ficatul, nu cu telecomanda. Și dacă tot e să fiu corect până la capăt, n-am nimerit oala bunicii, ci pe cea a bunicului. Ceea ce schimbă datele problemei și ridică metafora la un nivel pe care nici eu nu știu dacă eram pregătit să-l ating.
Dar hai să cobor din cămară în teren.
Am devenit previzibili pentru orice antrenor care știe să închidă culoare. Ne blochezi aripile, pe Musi, pe Karamoko, pe Armstrong, aglomerezi zona de la 16 metri unde noi brodăm faze cu migală și gata. Ai scos din priză pe Dinamo. Ne învârtim frumos, pasăm curat, dar mușcătura lipsește. Suntem eleganți până la sterilitate.
Rachetele lui Opruț au fost gură de oxigen. Execuții ferme, curaj, asumare. Dar fotbalul nu e laborator de chimie unde aceeași reacție produce la infinit același rezultat. Au început să pună om lângă el la recuperare de la cornere. L-au citit. Și când te citesc, te închid ca pe un roman previzibil.
Mijlocul nu mai împinge jocul cum o făcea cândva. Se vede uzura. Se vede oboseala. Pasele nu mai taie liniile, ci doar le mângâie. Presiunea nu mai apasă, ci acompaniază. Ținem mingea, da. Dar posesia noastră seamănă cu o seringă în care ai tras și aer. Până nu elimini perna aceea, pistonul nu împinge nimic eficient. Noi tot apăsăm. Dar aerul rămâne acolo. Mult control, puțină finalitate.
Din ce mai vedem și noi pe la alții mai buni ca noi, fotbalul modern nu mai dă diplome pentru posesie. Nu prea mai merge cu tiki-taka. Dă puncte pentru goluri. Dă trofee pentru eficiență. Poți să ai 75 la sută posesie și zero pe tabelă. Am trăit asta recent, cu Rapid. Am ținut mingea ca pe un obiect de patrimoniu, am rotit-o responsabil, am bifat procentul care arată bine în grafice, iar la final am privit triști tabela și am constatat că am pierdut. Ei au avut ce contează. Noi am avut statistica.
Istoria nu reține pasele, reține scorul. Cornel Dinu spunea că fotbalul e o stare de spirit organizată. Noi spirit avem. Se vede în atitudine, în reacție, în dorință. Organizarea începe să scârțâie. Iar când mecanismul scârțâie, adversarul nu te unge cu ulei, te lovește.
Simt un deja-vu. Ca în sezonul trecut. Mr. Kopic pare că a scos maximul din lotul ăsta. A disciplinat, a ordonat. A construit identitate. Dar identitatea nu ține loc de surpriză la infinit. Când adversarii îți știu traseele, trebuie să inventezi altele. Altfel rămâi blocat în propria schemă, admirând cât de corect ai desenat-o.
Nu mă dau specialist. Nu am tablă magnetică acasă. Scriu ca un suporter care a văzut suficiente campionate cât să recunoască momentul în care entuziasmul începe să fie susținut doar din amintiri. Și nu vreau să trăim din amintiri când play-off-ul bate la ușă.
Mai avem puțin timp. Suficient cât să scoatem aerul din seringă. Să reducem broderia și să creștem verticalitatea. Să tragem la poartă fără să mai cerem voie esteticii. Să înțelegem că posesia e mijloc, nu scop. Că jocul elaborat trebuie să ducă undeva, nu să ne lase cu sentimentul că am muncit frumos și inutil.
Și, ca să închei cu un dram de optimism și autoironie, îmi place să cred că tot răul din echipă s-a extirpat odată cu apendicele lui Margi. Dacă tot a intrat la operație, să fi ieșit și inflamația din jocul nostru. Îi doresc sănătate și revenire rapidă. Avem nevoie de toți. De nerv, de claritate, de execuție.
Play-off-ul nu iartă. Acolo nu se punctează impresia artistică. Acolo rămân cei care știu să transforme posesia în gol și emoția în rezultat.
Iar noi, oricât am fi de triști sau de ironici, rămânem Dinamo. Nu suntem un club de colecționat pase. Dinamo nu are voie să fie doar frumoasă. Trebuie să fie eficientă…