Written by Derby-urile nu se joacă niciodată doar pe teren. Cine crede asta încă mai trăiește într-o broșură turistică despre fotbalul românesc, genul acela lucios în care iarba e verde, arbitrii sunt imparțiali și unicornul regulamentului paște liniștit pe marginea terenului.
Dinamo și Rapid nu sunt două echipe care pasează o minge. Sunt două orgolii vechi, două cartiere care se privesc peste gardul istoriei și își aruncă vorbe peste el cu precizia unor lunetiști de mahala.
Aseară Giuleștiul a fost plin. Nervos. Gata să sară în aer la primul pretext.
Dinamo a intrat în meci cu o idee clară în cap. Să lovească prima. Și a făcut-o. Armstrong a transformat un penalty fără emoții, cu calmul unui contabil care închide bilanțul la sfârșit de lună.
Rapidul a început apoi să împingă încet-încet jocul. Dar împingea mai mult cu tribuna decât cu ideile. Mult zgomot, puțină muzică. Ca o orchestră cu fanfară în care toți suflă simultan, dar nimeni nu știe partitura. Ca un concert de tobe într-un garaj dărăpănat dintre două blocuri comuniste.
A venit acel gol al lor din afara careului care a readus egalitatea înainte de pauză. O execuție curățică, trebuie să recunoaștem. Fotbalul are și momente din astea, când mingea pleacă din gheata unui jucător și nimeni nu mai are nimic de comentat. Inclusiv adversarii.
Pauză. 1-1. Derby-ul rămâne deschis.
Repriza a doua a început însă cu o palmă elegantă dată Giuleștiului. Căpitanul renașterii, Cătă Cirjan, într-o tresărire de orgoliu, marchează pentru Dinamo și stadionul îngheață pentru o clipă. E genul ăla de liniște scurtă, când ți se varsă cafeaua pe pantaloni și nu știi dacă să înjuri sau să plângi.
2-1 pentru Dinamo.
Rapidul începe să alerge. Mult. Agitat. Cu disperarea unui om care caută telecomanda prin canapea în timp ce televizorul transmite golul adversarului.
Și ajungem la momentul artistic al serii. Minutul 67.
Musi este împins în mod evident. Fault. Clar. Simplu. Din categoria fazelor pe care le vezi și dacă ești cu ochii în telefon. Un contact evident, pe care arbitrii îl fluieră aproape din reflex. Un gest simplu. Un sunet scurt din fluier și faza ar trebui să fie oprită.
Arbitrul vede și el. Dar decide să nu creadă ceea ce vede.
Fluierul rămâne tăcut. Mingea se rostogolește mai departe. Rapid construiește, trage la poartă. Eurogol.
Dintr-un fault ignorat se naște egalarea. Fotbalul românesc are talentul acesta rar de a transforma logica într-o glumă proastă. Deține această artă bizară de a transforma fazele simple în enigme metafizice.
Pentru că aici începe partea delicios de absurdă.
Nu cu mult timp în urmă, într-un alt episod din telenovela Dinamo-Rapid, un alt arbitru a văzut un fault la Mărginean asupra lui Paraschiv cu o precizie demnă de un medic legist, cu o claritate demnă de telescopul Hubble și a anulat golul dinamoviștilor cu solemnitatea unui judecător care citește sentința finală.
Două faze aproape identice. Una e fault cosmic. Alta nu există.
Într-un tribunal normal asta s-ar numi jurisprudență inconsistentă. În Superligă se numește arbitraj sau rutină.
Iar în centrul imaginii se află arbitrul nostru cu ecuson FIFA. Exportul românesc de lux. Arbitrul despre care ni se spune mereu că reprezintă standardul.
Omul care arbitrează prin Europa cu autoritate și care, când se întoarce acasă, pare că intră într-un laborator experimental, iar realitatea devine brusc fluidă ca plastilina.
Și atunci apare o dilemă.
Dacă un arbitru de asemenea calibru produce o eroare care influențează direct rezultatul, avem două variante. Ori pregătirea profesională are găuri mari cât stadionul Giulești. Ori greșeala are o poveste mai interesantă în spate.
A treia variantă nu există.
În tot acest decor, într-un colț al universului fotbalistic, un personaj absolut grețos, cu trecut penal destul de animat și de bine lustruit, a savurat victoria cu o replică celebră din cinematografia românească: „Un fleac, i-am ciuruit.”
Istoria, la fel ca și fotbalul, are și ea un simț al ironiei aproape crud. Uneori chiar unul sadic. Când auzi astfel de replici venind de la oameni care au făcut cunoștință cu justiția mai des decât cu manualul de etică, care au petrecut mai mult timp printre dosare decât prin librării sau prin parc plimbându-și de mână nepoții, înțelegi că fotbalul nostru este uneori o piesă absurdă, iar spectacolul devine complet.
Tribunele s-au certat. Jucătorii au alergat până li s-a tăiat respirația. Suporterii s-au înjurat și și-au ros unghiile.
Iar undeva, în spatele cortinei, cineva a schimbat unitatea de măsură.
Asta doare de fapt. Nu înfrângerea. Dinamo a făcut greșeli. Kopic putea gestiona mai bine avantajul. Echipa putea închide jocul. Dar când două faze aproape identice primesc două verdicte opuse, fotbalul începe să semene cu o ruletă la care dealerul decide când roșul devine negru.
Și aici intrăm în templul liniștii absolute. Comisia Centrală a Arbitrilor.
Un loc misterios unde greșelile arbitrilor intră și dispar ca vaporii într-o saună finlandeză. Nimeni nu explică nimic. Nimeni nu răspunde la nimic. Tăcerea este ridicată la rang de filosofie instituțională.
Domnul Vassaras conduce acest mecanism cu aerul unui profesor care știe toate răspunsurile, dar a uitat întrebările.
Uneori ar fi utilă o explicație. Una simplă.
Pentru că acest fenomen numit fotbal, dincolo de un simplu joc, este și încredere. Iar când fluierul devine selectiv, încrederea moare puțin câte puțin.
De ce același fault există într-un meci și dispare în altul?
Rapidul a câștigat. La final, tabela arată 3-2. Istoria va reține scorul, nu nuanțele. Asta rămâne în statistici.
Dar în subsolul meciului rămâne un detaliu mic, enervant, ca o piatră în pantof.
Cum se face că două faze aproape identice sunt judecate cu două cântare diferite?
Poate că într-o zi CCA va explica.
Sau poate că nu.
În fond, în fotbalul românesc există o regulă nescrisă. Una simplă, elegantă și perfect funcțională.
Fluierul nu greșește niciodată.
El doar decide cine trebuie să aibă dreptate…