Written by În fotbalul românesc avem o specie rară de patriotism. Îl scoatem din vitrină doar când vine vorba de exporturi.
Jucători, antrenori, arbitri. Ne umflăm pieptul ca niște porumbei de piață când unul de-al nostru ajunge pe stadioanele mari ale Europei. Iar când vine vorba de arbitri, numele pe care îl rostim cu aer de acționar minoritar la UEFA este cel al lui Istvan Kovacs.
Finale de cupe europene. Meciuri tari. Imnul Champions League. Lumini, camere, gazon impecabil. Pe acolo, Kovacs calcă drept, cu privirea de chirurg și gestul calm al omului care știe că fiecare decizie se vede la microscop. Un ceas elvețian. Tic tac perfect.
Apoi se întoarce acasă.
Și ceasul începe să sune ca un deșteptător chinezesc scăpat pe gresie.
Statisticile nu au simțul umorului. Șapte meciuri cu erori majore din douăsprezece în Superligă, în acest sezon. Aproape șaizeci la sută. Dacă un mecanic auto ar livra mașini cu procentul ăsta de rateuri, clienții ar veni cu cheia franceză peste el. La noi, arbitrul primește alt meci. Eventual un derby. Sistemul îl bate pe umăr, îi spune că totul e în regulă și îi mai pune un zbor în agenda europeană.
Aici intră în scenă farmecul balcanic al arbitrajului românesc.
Un fel de republică a politeții excesive. Nimeni nu deranjează pe nimeni. Nimeni nu spune lucrurilor pe nume. Ierarhia funcționează ca într-o cazarmă în care generalii sunt veșnic în concediu, iar soldații salvează aparențele.
Meciul de aseară dintre Rapid și Dinamo a fost un mic studiu de caz. Un laborator de autosuficiență. Golul de 2-2 a venit după un fault pe care îl vedea și vânzătorul de semințe din colțul peluzei. Kovacs nu l-a văzut. Sau nu l-a considerat important. Aseară, faultul lui Borza la Musi a dispărut din câmpul vizual cu eleganța unui portofel într-un autobuz aglomerat.
A mai fost apoi episodul care spune totul despre arbitrajul modern de pe la noi. Cartonașul roșu la Matteo Duțu. Nu a venit din reflexul arbitrului. A venit după semnalul din cască. După apelul tehnologiei. După acel mic ghiont electronic care spune, în traducere liberă: „Boss, mai uită-te o dată.”
Așa a ajuns arbitrul român să conducă meciul cu telecomanda în buzunar.
VAR-ul apasă butonul. Centralul schimbă canalul.
Uneori pare un șofer de autobuz care frânează doar când îi strigă pasagerii din spate. Alteori seamănă cu un pilot care se bazează mai mult pe turnul de control decât pe propriile instrumente. Iar în Superligă, turnul de control stă în camera VAR și vorbește în șoaptă. Cu grijă. Cu respectul acela rigid pe care îl ai când îi explici ceva unui profesor universitar nervos.
Aici intră în scenă sistemul. CCA. Domnul Vassaras. Cultura de obediență care plutește peste arbitraj ca un abur de cantină militară. În teorie, VAR-ul e un mecanism de corecție. În practică, devine un fel de consilier timid care nu îndrăznește să contrazică starul serii.
Cum să-i spui lui Kovacs că a greșit când omul vine direct din Champions League? Cum să-l trimiți la monitor cu fermitate când CV-ul lui cântărește cât o halteră olimpică?
Și uite așa apare paradoxul românesc. Arbitrul care în Europa fluieră cu precizia unui metronom, iar în Superligă intră pe modul economic. Ca un actor celebru care joacă Hamlet pe marile scene și improvizează replicile când ajunge în căminul cultural de la Furculești.
Noi, suporterii dinamoviști, simțim asta pe pielea noastră. De ani buni. Nu e paranoia de tribună. E o senzație tot mai apăsătoare că unele meciuri se arbitrează cu lupa, iar altele cu ochii întredeschiși. Iar Dinamo intră prea des în a doua categorie.
Nu cerem tratament special. Cerem doar tratamentul normal. Acel standard banal în care faultul rămâne fault și când poartă tricou alb-roșu.
Problema nu e că Istvan Kovacs greșește. Toți greșesc. Problema e aerul de statuie pe care sistemul îl pune în jurul lui. Statuile nu mai ascultă. Nu mai învață. Nu mai verifică.
Iar când statuia începe să conducă meciul cu telecomanda în mână, fotbalul devine un spectacol ciudat. Arbitrul stă în centru. Tehnologia îi șoptește în ureche. Jucătorii protestează. Publicul râde amar și suduie.
Brandul Kovacs merge impecabil în Europa.
Export de lux. Ambalaj elegant. Sunet perfect.
Doar că la graniță, în Superligă, eticheta începe să se dezlipească. Iar produsul pare dintr-odată fabricat pentru piața internă. Un fel de parfum scump care miroase divin în duty free și suspect de diluat când ajunge în baie la noi acasă.