Written by Victoria de aseară cu San Marino U21, dacă ar avea conștiință, ar cere scuze că a ocupat 90 de minute din viața cuiva.
3-0 cu San Marino U21 e genul ăla de rezultat care, în mod normal, nu ar trebui să nască nici măcar o ridicare din sprânceană. E ca și cum te-ai lăuda că ai câștigat un sprint în fața unui scaun sau că ai câștigat o partidă de șah cu cineva care încă își caută piesele în cutie.
Și totuși, în acest exercițiu de respirație asistată numit meci internațional, s-a întâmplat ceva deranjant pentru peisajul nostru fotbalistic. Deranjant în sensul acela neplăcut pentru cei obișnuiți cu improvizația ridicată la rang de strategie. S-a întâmplat ceva care merită atenție. Nu pentru scor. Pentru cine a scris scorul.
Dinamo, discret, fără să ceară voie cuiva, începe să apară acolo unde contează: în momentele care construiesc viitorul.
Alex Musi a executat acea lovitură liberă cu o lejeritate suspectă, cu o naturalețe care lipsește de ani buni din peisajul nostru. Cam de pe vremea lui Claudiu Niculescu. Mingea s-a dus în poartă ca un funcționar plictisit care își pontează cartela la ora fixă. Fără dramă, fără ezitare, fără să ceară aprobări de la comisii imaginare. Apoi a mai dat unul, pentru că, probabil, primul nu i s-a părut suficient de clar pentru cei din spate.
A intrat și Adrian Mazilu și, în câteva minute, a făcut ce alții nu reușesc într-un sezon întreg: a părut decis. A luat mingea, a privit poarta și a rezolvat problema. Simplu. Aproape brutal în simplitatea lui. Golul lui a fost atât de direct încât a părut lipsit de politețe. După doi ani de secetă, golul lui nu e o revenire. E o notificare.
Dar, dacă vrei să înțelegi unde e schimbarea reală, trebuie să te uiți dincolo de cei care marchează. Mateo Dutu și Cristi Mihai au fost acolo unde fotbalul românesc suferă cronic: în zona de echilibru. Au jucat cu o normalitate care, în contextul nostru, pare aproape o formă de rebeliune. Fără artificii inutile, fără alergări decorative, fără acea agitație sterilă care dă bine la reluări, dar nu produce nimic. Au fost acolo, au legat jocul, au ținut echilibrul. Ca niște mecanici care repară motorul în timp ce restul încă dezbat dacă mașina are nevoie de roți.
Dacă în această ecuație îl adaugi și pe Ianis Tarbă cu evoluția lui de la U19, începi să vezi ceea ce e de văzut. Un tipar. Nu e o întâmplare. Nu e un foc de paie. E ceva care începe să prindă formă.
Sigur, vine imediat argumentul de serviciu: „E doar San Marino”. Da, e doar San Marino. Dar aici apare ironia supremă.
România a reușit performanța de a transforma adversari de nivelul lui San Marino în teste de caracter. Am avut meciuri în care păream surprinși că mingea e rotundă și că adversarii nu au venit doar pentru poze. În acest context, un 3-0 fără emoții e aproape o demonstrație de civilizație fotbalistică. Nu adversarul definește prestația, ci felul în care alegi să o gestionezi.
E ca și cum ai vedea un ghișeu dintr-o instituție publică unde lucrurile chiar funcționează. Te uiți în jur, cauți camera ascunsă și întrebi dacă e o farsă. Dar nu, nu e. E doar o generație care pare că nu mai acceptă standardele joase ca pe o tradiție națională.
Și aici e miza reală. Nu scorul. Nu adversarul. Ci faptul că acești jucători nu mai joacă acel fotbal defensiv mental, în care primul obiectiv e să nu greșești și al doilea e să dai vina pe altcineva când totuși greșești. Ei joacă simplu. Direct. Aproape ofensator pentru estetica noastră a complicației inutile.
Dinamo nu mai apare doar ca un nume invocat nostalgic, la trecut, cu oftaturi și povești reciclate. Începe să existe în prezent, prin oameni care nu mai cer indulgență, ci își cer locul.
Pentru Dinamo, asta e vestea cu adevărat incomodă pentru restul. Nu pentru că ar fi câștigat ceva concret în seara asta. Ci pentru că începe să producă jucători care nu mai au răbdare cu mediocritatea. Iar mediocritatea, în fotbalul românesc, e ca mucegaiul dintr-un apartament vechi. Te obișnuiești cu el, îl ignori, îl numești „specific local”. Până când vine cineva și deschide geamul. Iar aerul proaspăt nu e niciodată confortabil pentru cei care s-au adaptat la miros.
Dinamo începe, încet, să deschidă geamul. Și nu, nu e revoluție. Încă nu. Dar e genul de început care îi face pe unii să zâmbească și pe alții să caute scuze. Pare începutul unei alte povești. Una în care Dinamo nu mai stă la masa amintirilor, cu fotografia îngălbenită în mână, explicând cum era odată. Începe să-și scrie prezentul.
Iar dacă lucrurile continuă așa, s-ar putea ca, în curând, problema să nu mai fie cât de slab e adversarul. Ci cât de nepregătit e fotbalul românesc pentru un Dinamo care, în loc să se plângă, începe să joace.
Și asta, sincer, e mult mai incomod decât un 3-0 cu San Marino…