Written by Am citit azi o știre care, pentru câteva minute, mi-a dat senzația că fotbalul mai are și coloană vertebrală. Nu la noi, stați liniștiți. În altă parte, unde încă nu s-a inventat scuza ca sport național.
Italia a ratat al treilea Mondial la rând. Catastrofă. Apocalipsă fotbalistică. Un dezastru pentru o țară care respiră fotbal cu mult înainte să descoperim noi cum se schimbă selecționerii ca bateriile de telecomandă. Și ce fac oamenii? Demisionează. Președintele federației pleacă. Apoi, ca într-un domino al decenței, pleacă și Buffon. Elegant, fără să dea vina pe Mercur retrograd sau pe calitatea ierbii din Bosnia. Fără discursuri kilometrice, fără explicații care insultă inteligența, fără promisiuni că „de data asta chiar învățăm ceva”. Omul a zis simplu: „N-am reușit, mă dau la o parte”.
Și aici începe comedia noastră. Pentru că, inevitabil, apare întrebarea, aproape indecentă prin simplitate: la noi cine pleacă? Nu de alta, dar noi n-am ratat trei Mondiale. Noi le ratăm de parcă am avea abonament la eșec. Douăzeci și opt de ani. Atât de mult încât, dacă era un copil născut la ultima calificare, azi îl trimiteam deja la muncă în străinătate, că „e mare, se descurcă”.
Dar la noi, nimic. Liniște. Calm. Stabilitate. O stabilitate de te apucă râsul. Scaunele de la federație au o aderență mai bună decât anvelopele de Formula 1 (care, apropo, ne spune cu mândrie primarul de Slatina că sunt făcute la fabrica din orașul lor). Dacă ar pune cineva roțile alea pe mașinile din București, am putea urca fără emoții și pe pereții blocurilor.
Diferența e simplă și, sincer, un pic jenantă. La italieni, eșecul e tratat ca un incendiu. Se intervine, se stinge, se schimbă oamenii. La noi, eșecul e tratat ca o mobilă veche. O mai ștergi de praf din când în când și mergi mai departe, că… „încă ține”.
Și acum vine partea aia faină cu onoarea. Pentru italieni, onoarea nu e un cuvânt pe care îl scoți la festivități și îl bagi apoi la loc în sertar. E un reflex. Ca atunci când te arzi la deget și îl tragi instant. La noi, onoarea e ca un bibelou din sufrageria bunicii. Frumos, dar complet inutil. Îl admirăm, îl respectăm, dar Doamne ferește să-l folosim la ceva.
Sigur, există și varianta oficială, aia cu „proiectul pe termen lung”. La noi, termenul lung e atât de lung încât, dacă îl măsori, îți iese mai mare decât autostrada aia care nu se mai termină niciodată. Suntem într-o reconstrucție perpetuă. Un șantier unde schelele sunt mai stabile decât clădirea.
Și dacă tot am intrat în zona comparațiilor, hai să fim corecți. Buffon e Buffon. Un simbol. O legendă. La noi… avem și noi simbolurile noastre. Doar că, în loc să plece când lucrurile merg prost, ele devin parte din decor. Ca reclamele alea vechi de pe stadioane, pe care nu le mai bagă nimeni în seamă, dar nici nu le dă jos.
Un sceptic ar spune: „Hai, dom’le, nu compara Italia cu România”. Nu trebuie să fii campion mondial ca să înțelegi că, după aproape trei decenii de absență, poate, doar poate, ar trebui să existe niște consecințe. Măcar una simbolică. Măcar de formă. Un gest. O tresărire. O ridicare din scaun, dacă nu chiar plecarea de tot.
Nici vorbă de așa ceva! Pentru că, în realitate, problema nu e că nu pleacă nimeni. Problema e că nici nu se simte nevoia să plece cineva. Sistemul e atât de bine antrenat să absoarbă eșecul încât, dacă mâine mai ratăm încă două Mondiale, o să apară probabil un comunicat în care ni se explică, cu o seninătate dezarmantă, că… „suntem pe drumul cel bun”.
Și aici ajungem la esență. Nu Italia e specială. Normalitatea lor pare specială doar pentru că noi ne-am obișnuit cu anormalul. La ei, demisia e o consecință. La noi, ar fi un accident. Poate că diferența nu e între Italia și România. Diferența e între ideea de responsabilitate și confortul de a o evita. Iar noi, de ani buni, am ales confortul. Și, culmea, ne-am instalat atât de bine în el încât nici nu ne mai deranjează că stăm pe loc.
Așa că stăm și privim. Buffon pleacă. Bufonii noștri rămân. La FRF, scaunele rămân și ele. Nu pentru că sunt ocupate de genii. Ci pentru că, între timp, au prins rădăcini… adânci. Din alea zdravene, de smochin crescut în beton. Mai adânci decât gazonul pe care, din când în când, mai jucăm și noi fotbal. Sau ceva care seamănă vag cu el…