Written by Kielce – unde visele aleargă în pantofi grei, iar promisiunile se măsoară în kilometri.
Preambul:
Cantonamentul nu e vacanță. E trambulină sau prăpastie. E filtru de caractere. Iar timpul nu iartă pe nimeni…
Nimic nu e mai frumos decât iluzia. Nimic nu e mai periculos decât speranța. Și totuși, ambele sunt combustibilul care ține în viață suporterul dinamovist. Mai ales acum vara, când nu se bate mingea și nu fluieră nimeni nimic. E sezonul promisiunilor cu zâmbet, al transferurilor „aproape”, al negocierilor „în linie dreaptă” și al încrederii „în proiect”.
Să ne înțelegem din start… Un cantonament nu e o excursie de wellness în Polonia. Nu e nici tabără de pictură, nici terapie de grup cu aer curat. E o formă de război rece cu tine însuți. Un stagiu de supraviețuire camuflat în noul echipament Puma, unde jucătorii descoperă că au mușchi de care nu știau și unde încep să simtă în tălpi nu doar crampoanele, ci și greutatea tricoului pe care îl poartă.
În 2025, un cantonament adevărat înseamnă că preparatorul fizic e un fel de Torquemada cu diplomă de nutriționist, mental coach-ul vorbește în parabole de dezvoltare personală în timp ce tu îți scuipi plămânii pe pantă, iar antrenorul trebuie să fie, în același timp, dictator blând, babysitter de caractere volatile și scouter de talente rătăcite. Nu se mai face doar pregătire fizică. Se face curățenie generală de mentalitate.
Și uite-ne din nou, la poarta cantonamentului, cu sufletul strâns în ghetele băieților. Unii zic că-i prea devreme să tragem concluzii. Alții, că e prea târziu să mai credem. Dar noi, nebunii care încă mai credem în ceva numit Dinamo, privim și analizăm tot: fiecare zâmbet de pe chipul jucătorilor, fiecare pas în alergările de anduranță, fiecare poză de pe Instagramul clubului. Că asta e tot ce avem acum. Și dacă știi să citești printre rânduri, dacă ai sângele alb-roșu în vene, atunci nu ai cum să nu înțelegi că începutul e totul. Cine aleargă cu capul sus în iunie, nu se dă la o parte din luptă în noiembrie.
Apar personaje. Unii cu burtică, alții cu bust lucrat, unii tăcuți, alții zgomotoși, unii care știu ce înseamnă Dinamo, alții care încă învață cum se pronunță. Dar, paradoxal, exact în asta stă șansa noastră: în amestecul ăsta de caractere, de orgolii, de speranțe și de frici. Așa se construiește un grup, din sudoare și orgoliu.
Nu avem (încă) transferurile alea cu care să te duci la cârciuma din cartier și să-ți scoți pieptul în fața prietenilor fcsb-iști. Dar poate că exact asta e frumusețea: când nu ai vedete, n-ai de ales decât să creezi una. Să iei un puști care a apărut de nicăieri și să-l transformi, prin muncă și încredere, într-un lider. Sau măcar într-un nebun care moare cu adversarul pe teren. Propunerea mea pentru sezonul 2025–2026 este Cătălin Cîrjan. Ei, ce ziceți? O nimeresc sau nu?
Dar ca să ajungem acolo, trebuie ca toți – și jucători, și staff, și conducere – să înțeleagă ce urmează. Nu vine un sezon. Vine o încercare. Vine o junglă de meciuri, de presiune, de arbitraje dubioase, de valuri de presă ostilă și capcane financiare. Dacă nu ești pregătit psihic, fizic și sufletește, n-ai ce căuta aici.
Așa că, băieți, băgați bine la cap: acum se decide totul. Nu în prima etapă, ci aici, în iunie. În transpirația de la antrenamente. În cine fuge primul și cine cade ultimul. În cine mănâncă gazonul la sprinturi și cine își dă ochii peste cap. Nu vrem scuze. Vrem sacrificiu.
Noi, suporterii, nu avem de ales. Trebuie să avem răbdare. Da, știu, e greu. Ne-au spus de atâtea ori să avem răbdare că deja seamănă a glumă. Dar acum chiar e nevoie. Că transferurile alea de vis nu pică din cer și nici nu se fac cu șantaj pe WhatsApp. E muncă de furnicar și uneori, da, de milog. Dar vin. Vor veni. Important e să fim acolo când vin. Nu le vrem cu orice preț, ci cu prețul just. Cu selecție, nu cu disperare. Cu viziune, nu cu heirupism.
Staff-ul are în față o misiune care nu ține doar de tactică. E vorba de psihologie, de leadership, de a scoate ce-i mai bun din niște caractere care de-abia se cunosc. Să învețe nu doar cum să paseze, ci și cum să moară împreună pe teren. La figurat, desigur. Astăzi, antrenorul nu mai este doar omul cu fluierul. E dirigintele suferinței controlate. E cel care separă băieții care vor în poză de bărbații care vor intra în istorie. Asta nu se predă la școală, se învață pe stomacul gol și cu febră musculară.
Iar conducerea… Domnilor, timpul promisiunilor s-a dus. A venit vremea acțiunii. Nu cuvinte, ci transferuri. Nu discursuri, ci semnături. Nu „suntem pe cale să aducem”, ci „uite-l, l-am adus”. Ați spus că veți construi. Construiți! Ați spus că vin jucători. Să vină! Pentru că dincolo de comunicate, suntem o echipă care are nevoie urgentă de forță, de creativitate, de experiență. De tot ce ați promis!
Pe final, un gând simplu, direct și poate dur: Dinamo nu mai are timp! Nici răbdare oarbă. Are doar speranță. Și un vis care se cere respectat. Cine nu înțelege ce înseamnă clubul ăsta, mai bine să nu pună piciorul în vestiar. Cine vrea să scrie istorie, bine ai venit. Noi suntem aici. Și nu plecăm nicăieri!
Forza Dinamo! Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât! 🤍♥️