Written by Prolog: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția cerurilor.”
Dragi cititori dinamoviști, care aveți pedigree alb-roșu, și m-aș bucura ca aria să fie mult mai extinsă, vă invit într-o călătorie epică prin labirinturile tribunelor, unde pasiunea se împletește cu umorul, iar fotbalul devine o poveste de adus copiii la stadion. Marele filosof al gazonului, Cornel Dinu, spunea cam așa: “Fotbalul e ca viața – uneori e un penalty ratat, alteori e un gol marcat în prelungiri. Dar întotdeauna e o poveste care ne face să uităm de facturile la curent și de vecinul care își plimbă câinele fără botniță.”
Într-o lume în care tribunele sunt goale, ca o inimă fără pasiune, ne întrebăm: “Cine poate avea interesul ca tribunele să fie goale?” Ei bine, dragi cititori, răspunsul e la fel de clar ca un penalty în minutul 90: NIMENI! Doar un creier nevăzut, probabil ascuns într-un covrig de la bufetul stadionului, ar putea dori să gonească lumea de pe stadioane.
Marele William Shakespeare, dacă ar fi fost și un poet al gazonului, ar fi spus: “To be or not to be a spectator, that is the question!” Dar să nu uităm că tribuna e ca o partidă de șah, unde fiecare mișcare contează și unde, din când în când, apare și un nebun care aleargă dezbrăcat pe gazon. Sau, în cazul celebru deja și de curând consumat, apar niște pioni în alb (și roșu) care se răstesc (cu pumnii și picioarele) la alți pioni (tot în roșu și ei, doar că mai aveau niște pete albastre pe poale).
Pentru că în fond, cine sunt parte a spectacolului fotbalistic, alături de gladiatorii din teren? Arbitrii?? Neah… nicidecum, deși sunt unii dintre ei care țin cu tot dinadinsul să fure startul. Da, ați ghicit… spectatorii.
Spectatorii sunt ca golurile înscrise: rar întâlniți, dar atunci când apar, toată lumea sare în sus ca un cățel după o minge. Și dacă tot am făcut gafa de i-am amintit pe „cavalerii în negru” (doamne, ce expresie stupidă!), nu uitați de fluierul arbitrului, care e ca o soacră critică – mereu în centrul atenției și mereu nemulțumită.
În tot acest carusel nebun, să nu uităm de copii, acei mici eroi cu ochii mari și tricourile pătate de ketchup. Ei sunt viitorul fotbalului, așa cum floricelele de porumb sunt viitorul gustării la pauză. Aduceți-i pe stadion, căci acolo vor învăța lecții prețioase: cum să strige “Gol!” fără să-și rupă corzile vocale și cum să evite să fie loviți de mingi pierdute. Așa cum spunea și marele antrenor al sufletelor noastre (nu spun cine, căutați voi în arhive… 😊): “Copiii sunt ca mingea – dacă nu-i ții în teren, se duc în gard!”
Să nu uităm, dragi cititori, și de eșarfele colorate, care flutură în tribune ca niște fluturi în căutare de nectar. Așa cum ar spune și marele entomolog, dacă ar fi fost și el un membru al peluzei, David Attenborough: “Eșarfele sunt ca fluturii – frumoase, dar uneori se prind în gardul de sârmă și rămân acolo până la finalul meciului.”
Și totuși, o rază de speranță străbate prin norii negri: copiii. Ei sunt cei care încă mai cred în magie, în fair-play și în frumusețea jocului. Ei sunt cei care vin la stadion cu ochi sclipitori și suflete pline de entuziasm, gata să cânte, să aplaude și să vibreze la fiecare fază.
Să le dăm șansa să simtă emoția golului marcat, bucuria victoriei și tristețea înfrângerii.
Să umplem stadioanele cu copii! Să le insuflăm dragostea pentru Dinamo și pentru fotbalul adevărat. Să le arătăm ce înseamnă să lupți cu pasiune, cu dăruire, cu sufletul. Ei sunt viitorul echipei noastre, ei sunt cei care pot readuce gloria de odinioară pe gazonul verde.
Mai mult decât un club, o familie: Dinamo, unde legenda se scrie cu sânge alb-roșu!