Written by „Fă, Bancule, te crezuși zid și te dărâmă Armstrong ăla micu’ dintr-o suflare”…
Aseară, pe „Ion Oblemenco” se juca o bucată de destin. Craiova și Dinamo își puseră rănile pe masă și le cântărira cu aceeași sete de afirmare.
Dinamo a intrat pe teren fără efectiv complet, dar și-a purtat lipsurile cu demnitatea unuia care se îmbracă de la second-hand, dar arată ca din vitrină. Publicul oltean urla ca la o nuntă fără mireasă, iar cei o mie de câini veniți din București făcură ce știu ei mai bine… transformară o deplasare într-o lecție de credință.
Ai noștri au intrat în teren ca un boxer care știe că adversarul are pumnii grei, dar și că poate încasa și întoarce lupta. Muși a deschis scorul după o acțiune în care Karamoko și Opruț au croit traseul ca doi croitori de lux într-un cartier mărginaș. Muși a avut doar de pus eticheta. În acel moment, Dinamo își arăta maturitatea de care vorbea Ionuț Zainea: echipa e un organism viu care simte jocul și îl joacă. Totul părea desenat pentru o seară liniștită, dar Dinamo are talentul să-și pună singură piedică.
Fotbalul are oroarea lui pentru detalii. O singură poziționare greșită și totul se duse. Craiova egala, iar fantoma lui Mărginean se plimba prin preajma careului. Îi lipsește ritmul, îi lipsește duelul, iar fotbalul nu iartă.
Repriza a doua părea o pedeapsă scrisă dinainte. La o fază fixă, un corner, din nou Mărginean pierdu duelul. Badelj înscrise fără să clipească și tabela se înclina spre cei din Bănie. Era momentul în care psihologia colectivă își spunea cuvântul. Câinii puteau să cadă, dar nu o făcură. Bancu, căpitanul oltenilor, intră în rolul de erou negativ și rezolvă partida cu un roșu direct, plecând mai repede la duș. Eliminarea lui a schimbat tot echilibrul partidei. Mulțumim, Bancu! Te sacrificasi pentru aetă!
De aici începe partea frumoasă. Kopic renunță la haina de fricos, scoate frânele și bagă tot ce avea mai ofensiv. A ieșit un final de partidă care a arătat altceva: Dinamo nu mai e echipa care cade la primul ghinion. Dinamo e echipa care respiră greu, dar tot aleargă. Echipa a trăit ultimele minute în stil mare. Presiune, ocazii ratate, tribune care tremurau. Și apoi a venit golul lui Alex Pop. Omul care alege să marcheze numai când contează. Omul care devine încet-încet „Salvatore della Patria”. Făcu 2-2 și schimbă gustul serii.
După umila mea părere, reacția aceasta e mai valoroasă ca o victorie. Echipa nu s-a prăbușit, ci a găsit resurse emoționale acolo unde altădată se adâncea în resemnare. Asta arată o construcție psihică solidă. Lecția e simplă: nu câștigi mereu, dar înveți mereu. Și când înveți sub presiune, te formezi ca o echipă mare. Dinamo învață să creadă, să se ridice, să lupte până în ultima secundă. În fotbalul românesc plin de lăutari, câinii au început să cânte o altă partitură.
Nu pot să nu amintesc despre suporterii noștri. Ca de fiecare dată, ei sunt povestea paralelă. O mie de oameni au făcut cât o orchestră. O mie de voci într-un stadion ostil. Nu s-au dus în Bănie pentru selfie-uri, s-au dus pentru credință. Dinamo nu are suporteri de ocazie, are fanatici de profesie. E imposibil să rămâi căzut când ți se cântă imnul vieții din tribună. Suporterii ăștia vin pentru o inimă care nu tace. Respect!
Eeeeei, acum intră în scenă prima vedetă a circului mediatic… Mihai Bobonete, comedian de profesie și filosof de crâșmă, se ceartă cu destinul și declară senin că „pentru mine Dinamo nu înseamnă mare lucru, întrebarea e ca să mi se umple frigiderul”. Declarație de tip shaorma cu de toate, în care aroganța se împletește cu goliciunea intelectuală. Un club care a scris istorie în Europa, care a dat României generații întregi de campioni, redus la aroganța unui actor care a găsit în „Las Fierbinți” o scenă suficient de mare încât să confunde ficțiunea cu realitatea. Bobonete, când frigiderul ți se umple cu glume de cârciumă, să-ți amintești că Dinamo nu există pentru din ăștia ca tine, ci pentru suflete. Așa că lasă frigiderul și pune-ți problema dacă ți s-a umplut vreodată mintea. Prietenii tăi dinamoviști mai inteligenți decât tine îți umplu pe bună dreptate frigiderul, dar tu nu-ți umpli niciodată capul.
Și cum nu fu suficient, apăru și Mirel Rădoi, moralist de serviciu. Omul care a făcut avere din banii șeicilor, dar care acum tună împotriva străinilor din fotbal. Zice că străinii „iau locurile românilor” și că „ne dau lecții de educație”. Mirele, când tu alergai prin Arabia pentru un salariu obscen, erai tot român, nu? Când ți-ai făcut conturile grase la căldura nisipului, nu te deranja că luai locul unui localnic. Ipocrizia ta are GPS și te găsește oriunde, chiar și în tunelul de pe Oblemenco.
Să revin însă la cele întâmplate în teren. Dinamo a arătat la Craiova nu doar fotbal, ci o schimbare de mentalitate. A jucat, a suferit, a reacționat. A învățat să joace cu greii, să nu mai fie speriată de căderi, să răspundă la provocări. A arătat că punctele nu vin din noroc, ci din caracter. Și asta e poate cel mai important lucru într-o competiție care se sufocă de lașități și combinații de culise.
Păi fă, Craiova, ziseserăți că ne rupeți. Dar v-a ruptserăți singuri. Dinamo pleacă din Bănie cu punctu’ și cu fruntea sus. Restu’ să rămâie să facă filosofie de frigider și morală de tunel.
Într-o țară în care toată lumea pozează în moralist, Dinamo a făcut singurul lucru decent… A jucat fotbal!
Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât! 🤍♥️