Transformarea durerii de efort fizic în motivație de autodepășire (II)

Transformarea durerii de efort fizic în motivație de autodepășire (II)

Studiu de dr. George Vescan – psiholog CS Dinamo

Motto: „Autodepășirea începe acolo unde durerea îți spune să te oprești”

Durerea care apare în antrenamentele maximale sau în competițiile de anduranță este o parte integrantă a procesului de autodepășire în sportul de performanță (O’Connor & Cook, 1999). Ea apare ca o consecință naturală a presiunii intramusculare, a distorsiunii fibrelor și a acumulării de metaboliți, generând senzația de ”picioare de plumb”, arsură, crampe ș.a.. Totuși, pentru sportivii de înaltă performanță, durerea nu este doar o barieră, ci un catalizator al progresului și al autodepășirii.

Toate aceste senzații fac parte din „taxa de trecere” spre exprimarea adevăratului potențial. Diferența între un loc pe podium și ceilalți concurenți este pregătirea fizică și toleranța psihologică la durere.

Dovezi experimentale

O constatare generală a unor experimente s-a constatat că sportivii posedă o toleranță mai ridicată la durere comparativ cu persoanele obișnuite (Tesarz et al., 2012). Acest lucru a fost demonstrat prin mai multe teste standardizate: rezistența la rece (Assa et al., 2019); Durerea Ischemică (Kosek et al., 1996); stimularea electrică (Sternberg et al., 2001; Tesarz et al., 2012).

Aceste teste sugerează că adaptările sportivilor sunt duble: biologice (activarea sistemelor endorfine și endocanabinoide, eficiență crescută a eficienței crescute a sistemului inhibitor endogen al durerii și psihologice (motivație și interpretarea durerii ca parte firească a progresului).

Mecanisme fiziologice și psihologice

Cercetările lui Brooks (1984) au arătat că lactatul nu este un reziduu toxic, ci un combustibil metabolic. Disconfortul intens provine din acumularea ionilor de hidrogen și scăderea pH-ului, iar interpretarea acestui semnal ca dovadă a progresului devine un instrument psihologic puternic (Crum et al., 2013).

Dintr-o altă perspectivă, teoria „guvernatorului central” (Noakes, 1997, 2012) susține că reglarea efortului este dictată de creier pentru a preveni epuizarea, inducând senzația de oboseală sau durere cu mult înainte de epuizarea reală. Această teorie este sprijinită și de ultramaratonistul David Goggins, fost membru al Navy SEAL, care a popularizat ideea conform căreia, atunci când „crezi că ești terminat, de fapt ai folosit doar 40% din capacitățile tale” (Vescan, 2025). Astfel, prin antrenament mental și motivație puternică, sportivii pot depăși aceste semnale protectoare, ridicând pragul de toleranță.

Un exemplu recent este medalia de argint obținută la Campionatele Mondiale de Canotaj de la Shanghai, în septembrie 2025, de către Florin Lehaci la proba de dublu rame, alături de Florin Arteni. În finala A, din cauza condițiilor extreme de căldură și umiditate, Lehaci a ajuns în pragul inconștienței. „Ultimele lovituri în finish au fost din memorie motrică”, a declarat acesta.

Situații similare au rămas consemnate în istoria sportului. La maratonul olimpic de la Los Angeles, în 1984, elvețianca Gabriela Andersen-Schiess a încheiat cursa aproape inconștientă, corpul purtând-o înainte prin reflexe și memorie motrică.

De asemenea, la Jocurile Olimpice de la Barcelona, în 1992, sprinterul britanic Derek Redmond, grav accidentat, a continuat șchiopătând și și-a încheiat cursa, într-un moment care a demonstrat cum corpul poate învinge rațiunea și limita durerii.

Endorfinele – alchimia durerii

Durerea intensă declanșează eliberarea de endorfine – neuropeptide cu efect analgezic și euforizant (Stein, 1993). Acest mecanism stă la baza fenomenului runner’s high, acea stare de euforie și claritate mentală resimțită de sportivi după un efort intens și prelungit (Boecker et al., 2008). Endorfinele diminuează percepția durerii și în același timp stimulează motivația de a continua chiar și în condiții dificile. Procesul este puternic influențat de factorii psihologici: practici precum mindfulness, auto-discursul pozitiv sau vizualizarea progresului pot amplifica efectele benefice ale endorfinelor (Zeidan et al., 2011; Tod et al., 2011).

Efectul placebo/nocebo:

Un alt mecanism esențial este efectul placebo/nocebo: credințele pozitive pot reduce percepția durerii prin activarea sistemelor opioide și dopaminergice (Benedetti, 2009), în timp ce anticipările negative o pot amplifica. De aceea, gândurile și așteptările sportivilor înainte de antrenament sau de startul unei probe au un rol crucial, putând declanșa fie efectul placebo, fie, dimpotrivă, efectul nocebo. În consecință, scenariile anticipative și modul în care este interpretată durerea influențează direct nivelul de performanță.

Rolul factorilor psihologici și culturali

Toleranța la durere nu este doar o chestiune de biologie, ci și de felul în care mintea și cultura modelează experiența. Pentru unii sportivi, simpla frică de durere o face să pară mai intensă, reducându-le capacitatea de a o suporta (Geva & Defrin, 2013). Alții, animați de ambiție și motivație, găsesc în disconfort o provocare pe care aleg să o înfrunte, alții o confirmare a efortului și o vor accepta ca pe un aliat. Mai mult, mediul în care se formează sportivii are un rol decisiv: regulile nescrise ale echipei, ritualurile înainte de competiții și valorile transmise din generație în generație îi învață că durerea nu este un dușman, ci un însoțitor inevitabil al performanței. Astfel, ceea ce pentru unii ar fi un semnal de oprire, alții devine o confirmare că se află pe drumul cel bun.

Marii campioni confirmă această perspectivă: Eliud Kipchoge consideră durerea „începutul progresului”, iar Michael Jordan spunea: „Durerea trece. Măreția rămâne.” Aceste atitudini arată că ceea ce diferențiază performanța de stagnare nu este absența durerii, ci modul în care este interpretată și integrată.

Concluzii

Durerea din efortul fizic intens nu este doar un efect secundar inevitabil, ci o resursă strategică. În plan biologic, ea activează mecanismele de protecție și eliberarea endorfinelor; în plan psihologic, poate fi recadrată/reinterpretată ca dovadă a progresului; iar în plan cultural, devine un ritual al rezilienței. Sportivii de elită se disting prin capacitatea lor de a transforma durerea din obstacol în aliat, confirmând că autodepășirea nu înseamnă absența durerii, ci învățarea unei noi relații cu ea.

Referințe (selectiv, compact)

• Assa, T., Geva, N., Zarkh, Y., & Defrin, R. (2019). Pain, 160(7), 1508–1516.
• Benedetti, F. (2009). Placebo effects. Oxford UP.
• Boecker, H., et al. (20/08). Cerebral Cortex, 18(11), 2523–2531.
• Brooks, G. A. (1984). Exercise and Sport Sciences Reviews, 12(1), 25–48.
• Crum, A. J., et al. (2013). Frontiers in Psychology, 4, 229.
• Geva, N., & Defrin, R. (2013). Pain, 154(11), 2317–2323.
• Kosek, E., Ekholm, J., & Hansson, P. (1996). Pain, 68(2–3), 375–383.
• Noakes, T. D. (1997; 2012). Medicine & Science in Sports & Exercise; Frontiers in Physiology.
• O’Connor, P. J., & Cook, D. B. (1999). Sports Medicine, 28(5), 261–277.
• Stein, C. (1993). Anesthesia & Analgesia, 76(1), 182–191.
• Sternberg, W. F., et al. (2001). Pain, 90(1–2), 210–218.
• Tesarz, J., et al. (2012). Pain, 153(6), 1253–1262.
• Tod, D., Hardy, J., & Oliver, E. (2011). Journal of Sport & Exercise Psychology, 33(5), 666–687.
• Vescan, G., (2025). http://www.csdinamo.eu/psihologie-sportiva/psihologie-sportiva/2025-06-24-07-31-07
• Zeidan, F., et al. (2011). Journal of Neuroscience, 31(14), 5540–5548.
• CS Dinamo, 8 octombrie 2025