Written by Cred că un om începe să fie mare în clipa în care își trăiește visul, nu doar îl visează.
Asta mi-a răsunat în minte aseară, pe stadion, când l-am văzut pe Cătălin Cîrjan îmbrăcând pentru prima dată tricoul naționalei mari. N-a fost un moment zgomotos. A fost unul curat. Ca o rugăciune spusă în tăcere. Ca o promisiune făcută copilului care, demult, lovea mingea prin noroaiele copilăriei și își jura că într-o zi o va face sub culorile țării lui.
Am fost acolo, printre oameni și voci, dar nu m-am dus pentru scor. Scorul era doar ceva trecător. Eu am venit pentru o clipă… clipa în care un vis devine un fapt. M-am uitat spre gazon și am văzut un tânăr care tremura altfel decât ceilalți. Tremura de sens. De emoție, nu de frig. În jur, lumea vorbea, se mișca, se fotografia. El doar privea terenul, ca pe o bucată de destin care a așteptat să i se deschidă.
I-am căutat din priviri și pe tatăl lui, pe mama lui, fratele, pe cei care i-au învățat primii pași. Erau acolo, tăcuți și emoționați, cu lacrima pe marginea zâmbetului. Îi înțelegeam. Pentru ei, lumea s-a oprit în minutul 70, în care Cătălin a început să alerge. Nu pentru că a intrat pe teren. Ci pentru că și-au văzut copilul intrând în povestea unui neam.
„I have a dream!”
L-am auzit și la Balaci, în tăcerea de aur a debutului. L-am simțit la Hagi, când mingea i se lipea de picior ca un jurământ. L-a avut în ochi Cornel Dinu, când fotbalul era o misiune, nu o meserie. Toți au avut aceeași privire… care nu se cumpără și nu se copiază. Privirea celui care știe că n-a ajuns întâmplător acolo.
Debutul la naționala mare al lui Cătălin Cîrjan este un semn, un memento pentru toți cei care au uitat că în fotbal încă se mai poate visa. A adus din nou ideea de sens. A intrat pe teren fără fast, fără gesturi teatrale, fără grimase de vedetă. A intrat cum intră oamenii care știu cât a costat fiecare pas până acolo. Cu smerenie. Cu respirația strânsă și inima largă.
A jucat douăzeci de minute. Suficiente cât să înțeleagă că visul, odată atins, nu se termină. Abia începe. Că fiecare atingere de minge e o datorie, nu o bucurie superficială. Că drumul e mai greu după ce porțile s-au deschis. Și că lumea va judeca, uneori nedrept, exact clipa pe care tu ai visat-o toată viața.
Dar aseară, dincolo de tribune, de zgomot, de camere, a fost liniște. Liniștea aia pe care doar marile începuturi o aduc. Liniștea care spune… „Da, e aici. A reușit.” Și, pentru câteva secunde, am uitat de tot restul. M-am simțit parte din visul lui. O parte minusculă, dar vie. Pentru că, vedeți voi, dragilor, când un tânăr reușește, ne simțim toți mai aproape de ceea ce am pierdut… inocența de a crede că e posibil.
Mă gândesc că fotbalul românesc e, de multe ori, o poveste obosită. Cu eroi epuizați și iluzii reciclate. Dar, din când în când, apare cineva care o rescrie. Nu cu vorbe, ci cu fapte. Cătălin Cîrjan e unul dintre acei puțini care mai cred în sensul simplu al muncii și în frumusețea curată a începutului.
Poate că peste ani, lumea va uita meciul, adversarul, vremea. Dar eu știu că își vor aminti cum arăta speranța atunci. Avea chipul unui copil care a îndrăznit să creadă. Un copil care a devenit bărbat nu prin vârstă, ci prin curaj.
I have a dream!
Așa a început totul. Și așa ar trebui să continue. Cu visul purtat nu pe tricou, ci în inimă. Cu dorința care nu se strigă, ci se trăiește.
Ține drumul drept, Cătă! Ține-l cu dinții și cu sufletul. Nu te lăsa orbit de luminile care se sting repede. Rămâi credincios acelui copil care, într-o zi, a jurat că va juca pentru România. Nu-i trăda visul!
Pentru că, într-o lume care și-a pierdut reperele, cei ca tine sunt dovada că visul încă respiră.
Și, uneori, doar atât e destul pentru a mai crede în fotbal.
Și în noi…