Written by La finalul meciului de aseară, dincolo de bucuria victoriei, am trăit, într-o oarecare măsură, și un sentiment nou, ciudat, despre care uitasem că există.
Ultimul fluier al meciului contra echipei lui Bergodi a generat în mine un amalgam de trăiri: dincolo de satisfacția celor trei puncte — extrem de importante în economia SuperLigii, puncte care ne vor readuce în TOP 3 — am simțit o frustrare puternică. Am avut senzația clară că meritam mai mult, o victorie la o diferență mai mare.
Și totuși, chiar după ce arbitrul a pus punct, frustrarea nu dispăruse. Partea stângă a creierului, cea a logicii, îmi șoptea: e bine, e perfect, sunt trei puncte uriașe. Partea dreaptă, cea înclinată spre visare, îmi spunea altceva: de ce doar atât? de ce am tremurat până la final? de ce nu am înscris mai mult?
În ultimii ani am avut multe seri pline de frustrare, dar aproape de fiecare dată ele erau legate fie de un rezultat prost, fie de o evoluție mult sub așteptări. Ieri însă a fost o altfel de frustrare, una nouă, în care am avut senzația că zeița Fortuna ne-a întors spatele. Pentru că, sincer, antrenorului sau jucătorilor nu am nimic să le reproșez.
Dinamo a crescut enorm. Trăim frustrări diferite. Iar asta înseamnă că suntem pe direcția bună.
HAI DINAMO!