Written by Cătălin Hîldan nu este un capitol închis și nici o etichetă de redistribuit.
Este linia peste care nu treci fără să știi ce înseamnă, cu adevărat, să fii Dinamo.
Astăzi, Cătălin Hîldan ar fi împlinit 50 de ani.
Jumătatea unui secol, o vârstă a maturității depline. Pentru Dinamo, însă, Hîldan nu a apucat să îmbătrânească. A rămas agățat într-o zonă a sacrificiului absolut, acolo unde cuvintele sunt puține și grele.
Cătălin Hîldan nu a fost o poveste frumoasă spusă după meciuri. A fost o realitate dură, construită din muncă, din responsabilitate și dintr-o tărie pe care nu o înveți din discursuri motivaționale. A fost căpitan pentru că își asuma totul: eșecul, durerea, presiunea. Și a plătit prețul suprem. De aceea, ca suporter am obligația morală să constat ca orice comparație este superficială, orice etichetă aruncată cu ușurință, orice încercare de a rescrie ierarhiile simbolice ale clubului este nu doar greșită, ci indecentă.
Astăzi, trăim o perioadă în care unii suporteri simt nevoia să proclame „unicul căpitan” după câteva meciuri bune, câteva declarații inspirate și mult entuziasm. Cîrjan este un jucător bun, cu potențial real. Dar a-l ridica forțat la rangul de simbol suprem spune mai multe despre nerăbdarea noastră decât despre valoarea lui.
Căpitania nu se strigă. Se câștigă.
„UNIC” nu este un cuvânt care se folosește ca să umple goluri emoționale într-un prezent instabil. Hîldan a devenit reper nu pentru că Dinamo avea nevoie de un erou, ci pentru că Dinamo avea un lider adevărat. Diferența este uriașă.
La fel de dureros pentru mine este și modul în care clubul pare să confunde prioritățile. Dinamo are nevoie disperată de un atacant care să decidă meciuri, nu de explicații elegante despre branding și poziționare. Fotbalul nu se câștigă cu strategii de marketing, ci cu goluri. Restul sunt accesorii.
E absurd să vorbești despre reconstrucție, identitate și respect pentru istorie, în timp ce pe teren suferi din lipsă de valoare ofensivă. E și mai absurd să crezi că imaginea poate acoperi lipsa performanței. Suporterii nu sunt consumatori de campanii, sunt martori ai adevărului din teren.
Astăzi Cătălin Hîldan ar fi împlinit 50 de ani, și nu ar fi cerut nimic. Nu a cerut niciodată. Dar memoria lui ne obligă pe noi la ceva esențial: luciditate.
- Să nu confundăm promisiunea cu legenda.
- Să nu înlocuim fotbalul cu ambalajul.
- Să nu folosim trecutul ca decor, ci ca măsură.
Hîldan nu poate fi „egalat” prin declarații și nu poate fi „depășit” prin etichete. El rămâne ceea ce mulți evită să fie: un standard. Iar Dinamo, dacă vrea cu adevărat să se ridice, trebuie să înceapă de acolo.
Ți-aș fi urat La mulți ani, CĂPITANE! Să îți spun acolo sus? Ar suna rău. Mai rău decât mă vor critica toți cei ce vor avea răbdarea să citească și măiestria să înțeleagă…
Ce? Doar Dumnezeu și cu tine veți știi…