De mici suntem educați să credem că există binele absolut, aflat într-o antiteză clară cu răul absolut, iar orice alte nuanțe devin, cumva, irelevante.
Poveștile copilăriei noastre au fost marcate de Făt-Frumos și de Zmeul cel rău — două personaje total antagonice, care însumau fie toate calitățile, fie toate defectele.
În basmele românești, Zmeul este întruchiparea răului puternic și amenințător, dar nu lipsit de inteligență și voință. El nu este doar un monstru, ci un adversar redutabil, simbol al obstacolelor mari pe care eroul trebuie să le învingă. În opoziție cu Făt-Frumos, care este lumina, curajul și dreptatea, Zmeul este întunericul, forța brută și dezechilibrul — adversarul absolut, fără nuanțe, exact așa cum lumea basmelor împarte totul în alb și negru.
În școală, mai ales în perioada în care programa era aprobată de Comitetul Central al PCR, marii noștri domnitori erau prezentați aproape exclusiv prin prisma calităților lor, în timp ce aspectele incomode erau atent ascunse.
Pentru mult timp, pasajul din cronica lui Grigore Ureche, în care se arată că Maria Sa Ștefan cel Mare avea și o latură impulsivă, autoritară, a dispărut din manualele de istorie:
„La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu se îndărăpteze. Și unde nu gândeai, acolo îl aflai. Iar la judecată era drept, dar și grabnic la mânie, de multe ori fără judecată tăia capul.”
Motivul era simplu: Ștefan Vodă trebuia să fie imaginea conducătorului fără greșeală, a „înțeleptului suprem”, a liderului perfect.
În realitate, chiar cronica vremii ne arată un adevăr esențial: marile personalități nu sunt personaje de basm. Nu sunt doar lumină. Au forță, au merite, dar au și umbre.
Iar istoria, la fel ca viața, nu este niciodată doar albă sau neagră.
Deși deciziile din perioada de transferuri au fost asumate, iar rezultatul — sau, mai corect spus, nereușita — este unul colectiv, știm cu toții că în fotbal nu există o vină unică și nici un responsabil absolut.
Și totuși, mulți dintre noi, formați într-o cultură a extremelor, continuăm să căutăm „VINOVATUL SUPREM”. Acel om pe care să punem toată frustrarea, toate așteptările neîmplinite, toate temerile noastre.
Adevărul este mult mai simplu, dar tocmai de aceea mai greu de digerat.
Pentru nereușita acestei campanii de transferuri nu există un singur vinovat. Responsabilitatea aparține, în proporții diferite, tuturor celor implicați — de la acționari și conducere, până la stafful tehnic.
La fel cum, atunci când lucrurile merg bine, meritele nu aparțin unui singur om, ci se împart între toți cei care contribuie la destinul lui Dinamo.
Fotbalul nu este despre eroi solitari și nici despre vinovați absoluți.
Este despre decizii colective.
Despre responsabilitate împărțită.
Nu ne rămâne decât să sperăm că toți cei implicați vor avea maturitatea să își asume, în egală măsură, atât reușitele, cât și nereușitele.
Și, mai ales, că din lecția acestei campanii de transferuri se va învăța ceva.
Pentru că, la Dinamo, greșelile nu trebuie ascunse sau aruncate în curtea altcuiva.
Ele trebuie înțelese, asumate și transformate în pași înainte.
Doar așa se construiește, cu adevărat, un club puternic.
HAI DINAMO!
