Written by 24 februarie 2023 rămâne o dată de referință în istoria clubului.
În plină bătălie pentru supraviețuire, doi oameni își asumau atunci nebunia de a prelua un brand uriaș, dar aflat în submediocritate, mai aproape de faliment decât de performanță. Un club devalizat, umilit sportiv, care pentru noi însemna enorm, dar care, în piață, devenise mai degrabă un motiv de ironie decât un reper de respect. Trei ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat semnificativ în bine, iar pentru a cântări corect reușitele și nereușitele, este esențial să ne amintim de unde am plecat.
Unde eram:
Dinamo se afla în insolvență, dar poate că acesta era doar vârful aisbergului. Adevărata problemă era lipsa totală de sprijin financiar, în afara contribuțiilor fanilor dinamoviști, ajunse la limita subzistenței. Clubul trăia din donații, iar gândurile se îndreptau obsesiv către ideea unui „salvator”, pentru că datoriile deveniseră sufocante. Insolvența părea doar un drum inevitabil către faliment, în lipsa unui plan de reorganizare viabil, a capitalului și a unei perspective reale. Doar nebunia suporterilor mai ținea clubul în viață, lună de lună, cu sume tot mai mici, pentru că speranța se stingea încet.
Aveam un acționar majoritar fraudulos, care deținea pachetul de control, dar nu investea nici măcar un leu. Un club prizonier, captiv intereselor celor care păreau hotărâți să îl împingă spre un final indezirabil.
Dinamo evolua în liga secundă, implicată într-o luptă pentru play-off-ul de promovare, fără a fi menționată printre favorite. Ne agățam de nebunia și determinarea unui Ovidiu Burcă, dar limitele erau evidente: fără susținere financiară, cu un lot instabil, aflat pe un adevărat butoi cu pulbere, marcat de greve și amenințări cu plecări iminente.
Datoriile erau copleșitoare, iar în fiecare an lupta se purta pentru obținerea licenței. De multe ori, aceasta era obținută in extremis, dar chiar și așa părea un obiectiv aproape imposibil, în absența resurselor.
În acest context apărea un anunț care suna a salvare: Red&White, prin Andrei Nicolescu și Eugen Voicu, își asumau preluarea clubului, cu toate problemele enumerate mai sus. Și totuși, acestea reprezentau doar o parte din tabloul unui club aflat într-o suferință cronică. Nebunie, viziune, poate doar o linie foarte subțire între ele.
Unde am ajuns acum:
Unde este Dinamo trei ani mai târziu? În primul rând, nu mai suntem în insolvență. Avem o societate sănătoasă, cu salariile plătite la zi, cu o viziune clară și o strategie coerentă. Nu mai vorbim despre strategia disperării și a lipsei de soluții, ci despre un proiect care permite dezvoltare și atragerea de noi acționari, fără presiunea zilei de mâine.
Există susținere financiară din partea Renovatio, dar și a altor acționari care s-au alăturat între timp. Bugetul clubului a crescut considerabil: de la situații absurde, în care nu existau fonduri pentru combustibilul necesar deplasărilor la Săftica, s-a ajuns la investiții de peste două milioane de euro în jucători într-un singur sezon. Salariile au atins pragul de 20.000 de euro lunar, un indicator clar al stabilității.
Avem o strategie sportivă gândită inițial de Andrei Nicolescu, intens contestată la început. O strategie bazată pe investiția în tineri români, unii formați în străinătate, alții crescuți în țară, care să evolueze odată cu clubul. Ideea este ca, la momentul potrivit, aceștia să aducă atât performanță sportivă, cât și valoare economică, așa cum ar fi putut fi cazul lui Cîrjan în această iarnă. Iar acest aspect se leagă direct de următorul punct.
Avem acționari care nu sunt disperați să vândă la prima ofertă. Lecția învățată în cazul Cătălin, iar ulterior situația particulară a lui Politic, unde a existat și presiunea jucătorului de a pleca, arată clar că Dinamo nu mai este forțată să cedeze active din rațiuni financiare.
Avem un departament de scouting funcțional, aliniat strategiei clubului. Nu mai aducem jucători pe principiul comod al „îl știm, cunoaște campionatul, are experiență, se adaptează”. Există analiză, profilare și planificare.
Avem stabilitate sportivă și un club care luptă pentru primele locuri din Superliga, la doar trei ani distanță de perioada în care străbăteam țara prin liga a doua, pe la Dej, Baia Mare sau Buzău. Avem un antrenor care se apropie de 1000 de zile pe banca lui Dinamo, cu o mentalitate sănătoasă, cu dorința permanentă de calitate și cu ambiția de a lupta pentru suprematie, pentru a readuce clubul acolo unde îi este locul.
Acum trei ani eram în liga secundă, la jumătatea clasamentului. Astăzi suntem pe locul 2 în Superliga, în sferturile Cupei României și rostim din nou cuvinte precum trofeu, performanță, cupe europene. Atunci visam doar să mai existe Dinamo. Astăzi visăm mai sus.
Dacă nu ar fi existat nebunia de acum trei ani a lui Andrei și Eugen, probabil că nu am fi avut nimic din toate cele menționate mai sus. Și, sincer, nici nu știu dacă am mai fi avut un Dinamo în viață. Cu siguranță nu am fi fost în acest punct. A fost un drum lin, lipsit de obstacole, erori și probleme? Nicidecum. Dar tocmai asta face fotbalul special: alternanța dintre eșec și reușită, retrogradări evitate în ultima secundă și, câteva luni mai târziu, scandări precum „Cine e pe primul loc?”. Sportul este dinamic, fluid, imprevizibil, iar uneori este sănătos să apreciezi ce s-a făcut bine, să nu uiți de unde ai plecat și unde ai ajuns.
Acum trei ani totul a pornit dintr-o nebunie născută din disperare. Astăzi vorbim despre stabilitate orientată spre performanță. Și suntem convinși că progresul nu se oprește aici.