Written by În viața unei echipe există momente când totul curge perfect… și momente când parcă nimic nu se mai leagă.
E normal. Nu sunt roboți. Sunt oameni, cu emoții, cu presiuni, cu oboseală, cu vise. Iar în ultimele săptămâni, poate mai mult ca oricând, jucătorii ne-au arătat partea asta umană.
Finalul de sezon regulat ne găsește pe un loc călduț, un loc din care poți porni la atac. Dar dacă ne întoarcem puțin în timp… la începutul sezonului, înainte de meciul cu Csíkszereda, câți dintre noi mai credeam că putem simți iar entuziasmul acela pur? Bucuria aia copilărească, nebunia aia frumoasă pe care doar Dinamo ți-o dă?
Acum, după trei înfrângeri la rând, simți cum întrebările apasă pe umerii tuturor. Am fost aseară la meci, fiindcă am norocul să locuiesc aici. Și, sincer, n-am plecat dezamăgit. Dinamo joacă fotbal. Dar uneori fotbalul nu se câștigă doar cu muncă. Se câștigă cu experiență, cu lumina aia scurtă, o sclipire care schimbă totul într-o secundă. Și, din păcate, jocul lui Kopic — un joc muncit, șlefuit în două sezoane — a devenit prea previzibil pentru adversari. Ne-a lipsit surpriza. Ne-a lipsit ritmul nebun care, la început de sezon, ne făcea să visăm cu ochii deschiși.
Privind de sus, din tribună, am avut un sentiment greu de explicat… dar foarte puternic. Anul acesta, la meciurile de acasă, noi — fanii — am rămas datori. De multe ori am simțit că jucătorii ne-au dat mai mult decât le-am dat noi lor. Că energia lor a fost peste energia noastră. Iar asta s-a văzut în tribune: în scaune goale, în bilete nevândute. Nici măcar confortul Arenei Naționale, lumina ei, atmosfera ei europeană nu ne-a scos din casă.
În Ștefan cel Mare dădeam vina pe stadion. Pe Arcul de Triumf spuneam că e prea mic. Acum avem Arena Națională. Mare. Modernă. Frumoasă. Și totuși… parcă nu reușim să ne strângem nici 20.000 pentru un meci simplu. Câți ne vom aduna, oare, la mijlocul săptămânii, pentru meciuri din cupele europene? Parcă am uitat cât de mult contează prezența noastră pentru echipă.
Și totuși… privind ultimele trei meciuri, ai senzația amară că, în egală măsură, nici jucătorii nu ne-au oferit motive să ne ridice din fotoliu. Parcă ne-am pierdut unii pe alții puțin câte puțin.
Și atunci, ce e de făcut?
Răspunsul e simplu, chiar dacă nu e comod: trebuie să fim acolo. În tribună. Cu voce, cu emoție, cu pasiune. Să aprindem din nou focul din noi, focul pe care Dinamo ni l-a pus în suflet acum o viață.
Să ne bucurăm de Dinamo. Pentru că, oricât de greu ne-ar fi uneori să o vedem… chiar avem de ce să ne bucurăm.