Written by Uneori ne mințim cu talent. Ne spunem că am fost aproape, că a lipsit un detaliu minor, o secundă, o execuție.
Ne agățăm de ideea că am vrut la fel de mult. Și chiar am vrut. Nu acolo e diferența. Diferența e mai rece, mai cinică. Mai greu de înghițit.
Ei sunt vreo 88 de milioane. Noi, cam 19 și suntem în scădere, ca o echipă care joacă în zece fără să-și dea seama. Ei aleg dintr-un oraș cât noi dintr-o țară întreagă. E ca și cum ai compara un hipermarket deschis non-stop cu un chioșc de pe trotuar care mai închide când plouă. Nu e o scuză, e cadrul natural. Restul e poveste…
În acest cadru, trebuie să vorbim fără menajamente. Personal nu cred că a existat vreun tezaur ascuns pe care selecționerul să-l fi ignorat. A adunat și el ce era de adunat. A scos cât s-a putut dintr-un material limitat. Nu suntem în poziția în care să urlăm că a lăsat valori incontestabile pe dinafară.
Și totuși… există acele mici fisuri care spun mai mult decât scorul. Și aici mă refer strict la Raul Opruț. Da, știu, sunt subiectiv. Și nici nu vreau să mă tratez. Pentru mine și câteva sute de mii ca mine, Dinamo nu e o opinie, e o boală cronică asumată. Dar tocmai de asta mă uit atent când văd cum anumite nume nici măcar nu intră în discuție.
Nu cer titularizare, nu cer statuie. Cer o șansă în anticameră. Pentru Dinamo al meu, ușa naționalei a rămas de data asta cu clanța stricată. A fost ocupat. Nu a fost momentul. Nu a fost profilul optim. Între timp, alții intră, ies, se așază comod. E genul de omisiune care nu schimbă istoria, dar îți arată cum se scrie ea. Cu preferințe, cu inerții, cu reflexe de ani de zile. Și, culmea, reflexele astea nu ne-au dus deloc acolo unde am visat.
Apoi a venit realitatea aia crudă, în care ni s-a explicat diferența de efort. Aseară, unii au alergat „n” kilometri. Alții mai mult. Nu știu dacă am urmărit fotbal de nivel internațional sau am asistat la o plimbare organizată prin parc, cu pauză pe o bancă și discuții despre vreme. Turcii au jucat în ritm de oraș care nu doarme. Noi am bifat kilometri ca pașii de pe brățara de fitness. Iar la final, am ajuns într-un moment comic care definește perfect tot tabloul… Avionul!
O echipă care a ratat un turneu final era presată de ideea că pierde cursa de întoarcere. Eu deja vedeam delegația noastră alergând mai hotărât spre poarta de îmbarcare decât a alergat tot meciul spre careul advers. Dacă meciul ar mai fi durat puțin, riscam o tragedie națională. Nu ne-am fi calificat nici atunci, dar pierdeam avionul. Și asta chiar ar fi fost de neiertat. E genul de detaliu care nu mai e detaliu. E mentalitate. E graba aia suspectă de a scăpa de întrebări, de explicații, de oglindă.
Apoi a venit finalul de drum. Și atunci lucrurile au devenit… stânjenitoare.
Mircea Lucescu nu e un nume oarecare. E o epocă. Un om care a traversat generații și a lăsat urme serioase. Tocmai de aceea finalul ăsta apasă mai greu. Pentru că nu are liniște. Nu are eleganță. Are o grabă și o iritare care nu mai au răbdare nici cu întrebările simple.
În fundalul acestui tablou trist, stau două nume agățate, doi administratori de eternitate fotbalistică, prezenți cu o consecvență aproape mistică și utili cu o discreție desăvârșită. Stau acolo ca niște portari de bloc care nu mai știu cine intră și cine iese, dar țin cu dinții de scaun, de parcă fără ei s-ar prăbuși liftul în subsolul performanței. Nu e clar ce păzesc, dar păzesc bine. Propriile funcții. O iluzie atât de bine întreținută încât începi să crezi că și cheia de la ușă e tot la ei, chiar dacă ușa nu duce nicăieri.
Dar de data asta, culmea ironiei, problema reală nu e la ei. Problema e în oglindă.
Problema e în felul în care un antrenor imens își gestionează finalul. Până acum, la victorie, discursul curgea, aproape personal. La înfrângere, au apărut explicațiile ca reclamele între reprize. Un detaliu, o greșeală, un context. Iar jucătorii au ajuns analizați în public, de parcă vestiarul a devenit studio TV. Părerea mea umilă este că un antrenor mare nu fuge, indiferent de numele pe care îl poartă. Nu se grăbește. Nu negociază cu întrebările. Le ia frontal, pieptiș, chiar și atunci când îl dor.
Imensul Ioan Chirilă scria despre oameni care știau să piardă fără să-și diminueze statura. Care ieșeau din arenă fără să se certe cu tribuna. Diferența nu era în rezultat… Era în felul în care se termina povestea.
Aici, povestea nu mai curge lin, ca altădată, ci se frânge ușor, într-o grabă care nu-i stă în fire și într-o neliniște ce aruncă o umbră peste ce a fost cândva lumină. Nu e prima dată când finalul vine așa, puțin grăbit, puțin nelămurit. Și te întrebi, fără să ridici vocea, dacă acesta este, într-un final, ultimul astfel de epilog.
Dar respectul național rămâne. Nu din politețe, ci din memorie. Din tot ce a însemnat acest nume pentru fotbal. Ar fi ridicol să negăm asta.
Adevărul e simplu și nu cere translator. Finalul nu mai arată ca un final de legendă. Arată ca un episod în care legenda începe să certe publicul că nu aplaudă suficient.
Și atunci vine momentul ăla incomod.
Gata. Nu pentru că nu mai știe. Nu pentru că nu mai poate. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai e timpul lui.
Vă mulțumim pentru tot ce ați construit. Pentru momentele în care ne-ați făcut să credem că suntem mai buni decât eram.
Dar aici se oprește, din păcate…
Natura lasă cortina. Scena se golește…
Lumina se stinge oricum. Diferența este dacă o stingeți dumneavoastră sau vă prinde întunericul explicând de ce nu s-a stins la timp.
Doar asta aș adăuga. Nu mai mult. Ironia funcționează când lovește scurt și lasă ecou. Dacă o întinzi prea mult, devine explicație. Iar explicația, în astfel de situații, e dușmanul direct al impactului…