Written by Aseară a fost una dintre acele seri când am pierdut. Dar a fost și o seară când ni s-a luat. Și nu doar la figurat, ci la propriu.
Ne-am fi dorit ca meciul cu Craiova să fie doar unul din prima categorie, în care să fi pierdut sportiv, pe teren, nu în camere obscure denumite pretențios VAR. Dar ar fi fost prea simplu, prea onest, prea sportiv. Ce am văzut însă ține de alt registru: acela în care rezultatul nu mai este consecința jocului, ci produsul unei decizii luate în altă parte, într-o liniște suspectă și convenabilă.
La al doilea gol al Craiovei, Nsimba era în offside. Nu discutabil. Nu interpretabil. Nu „la limită”. Ci în acel tip de offside care, în mod normal, oprește jocul înainte ca mingea să ajungă în plasă. Un metru. Aproape didactic. Genul de fază pe care o vede și ultimul oltean din tribună, fără reluări, fără linii trase pe ecran.
Mai puțin brigada de arbitri.
Istvan Kovacs a validat. Cătălin Popa, din camera VAR, a tăcut. Și în tăcerea asta nu a fost ezitare. A fost siguranță.
Pe margine, Zeljko Kopic și Florentin Petre au reacționat cum reacționează orice om care vede că i se ia ceva de sub ochi: au cerut explicații. Au cerut revizuire. Au cerut, în fond, normalitate. Au primit avertismente.
Asta e, de fapt, imaginea serii: nu offside-ul, ci raportul de forțe. Cei care cer dreptate sunt sancționați. Cei care greșesc decisiv sunt protejați de tăcere.
Și nu, nu mai e vorba despre o greșeală. Greșeala e umană. Repetiția ei, în aceleași direcții, începe să semene a sistem. Unul în care anumite echipe beneficiază de o marjă de „înțelegere”, în timp ce altele, cum e Dinamo, de prea multe ori, sunt puse la colț cu o consecvență care nu mai poate fi ignorată.
Cătălin Popa nu e la primul episod tensionat în meciurile lui Dinamo. Nici Istvan Kovacs nu e un nume care apare întâmplător în astfel de contexte. Coincidențele, când se repetă obsesiv, își pierd dreptul de a mai fi numite așa.
Problema nu este doar o fază. Problema este mecanismul care o validează. VAR-ul nu mai e o plasă de siguranță. A devenit un filtru selectiv. Funcționează când trebuie și dispare când nu convine.
Iar asta schimbă tot.
Pentru că, în momentul în care tehnologia, introdusă tocmai pentru a elimina eroarea, devine complice la ea, nu mai vorbim despre fotbal. Vorbim despre control. Despre influență. Despre un joc dublu, în care scorul de pe tabelă nu mai reflectă realitatea din teren.
Prin meciul pierdut aseară, Dinamo a pierdut puncte, bani, șanse europene. Dar, mai ales, a fost pusă, încă o dată, în postura echipei care trebuie să joace nu doar împotriva adversarului, ci și împotriva unui context ostil, opac și, uneori, cinic.
Iar întrebarea nu mai e „de ce s-a întâmplat?”. Întrebarea este „până când?”.
CCA nu mai poate răspunde cu comunicate sterile. Nu mai poate ascunde totul în spatele unei „analize interne” care nu schimbă nimic. Există o singură monedă care mai are valoare în momentul ăsta: transparența.
Publicați discuțiile din camera VAR! Explicați decizia! Asumați-vă! Sau confirmați, prin tăcere, ceea ce din ce în ce mai mulți încep să creadă.
Pentru că fotbalul nu moare când se greșește. Moare când greșeala devine regulă.
Și mai ales când regulile nu mai sunt pentru toți la fel.
Dinamo poate pierde meciuri. A făcut-o și o va mai face.
Dar nu are voie să accepte să fie furată, cu reluarea pe ecran și adevărul în buzunarul altcuiva.
Pentru că nu mai e doar despre un offside. E despre limita peste care, dacă treci de prea multe ori, nu mai vorbim despre arbitraj.
Ci despre complicitate…