Written by Serile de fotbal încep de obicei cu fluierul arbitrului. Alte seri încep cu o bere, câțiva mici, câțiva prieteni și sentimentul acela greu de explicat că, indiferent ce se va întâmpla în următoarele două ore, ai ajuns acolo unde trebuia.
Pentru mine, seara de sâmbătă a început la Dinamo Fest, alături de câțiva dintre oamenii cu care împart săptămână de săptămână pasiunea pentru Dinamo: Anaaria Mihai și cei doi copii ai săi, Daniel Ene, Marian Manole, Bogdan Alecu, Sorin Badea, Toba Carmil, Daniel Tintea și bunul nostru drag. A trecut să ne salute și Cătălin Alexandru de la Raduo Dinamo 1948, cu care am stat câteva minute de vorbă, într-o atmosferă relaxată și firească.
Și mi-a plăcut Dinamo Fest. Mult. Pentru că fotbalul nu se joacă numai pe gazon. Se construiește și în jurul lui. Prin astfel de întâlniri, prin dialog, prin apropierea dintre club și suporteri și, mai ales, prin sentimentul că între cele două lumi nu mai există în zid, ci o punte. Un club are nevoie de rezultate, de jucători buni și de conducători pricepuți. Dar are mevoie și de comunitate. Iar comunitatea nu se construiește din comunicate de presă. Se construiește la o masă, la un meci, la o bere, la o strângere de mână.
Înainte de meci am mai avut câteva minute care, pentru mine, au valorat poate mai mult decât orice analiză tactică. M-am întâlnit cu câțiva oameni tare dragi mie. I-am felicitat pentru evenimentul important care tocmai se petrecuse în familia lor, am întrebat de starea fizică a lui Cătă, am mai schimbat câteva vorbe despre una, despre alta… Nimic spectaculos pentru cineva din afara poveștii. Pentru mine, însă, asemenea întâlniri sunt mici bucurii pe care le port cu mine. Sunt oameni a căror revedere îți schimbă instantaneu starea de spirit. Și poate că tocmai aici stă una dintre frumusețile lui Dinamo: în oamenii pe care îi întâlnești datorită acestui club și care, la un moment dat, ajung să facă parte din povestea ta.
Apoi m-am reîntâlnit cu frumoasa familie a prietenului nostru Robert Neamțu. Doi copii absolut adorabili, iar printre ei l-am cunoscut și pe Rareș. Un puști cu o energie molipsitoare și cu un talent care, dacă va fi îngrijit cum trebuie, îl poate duce departe. Cine știe? Poate peste niște ani vom spune că l-am văzut prima dată pe „Arcul de Triumf”, înainte să devină portarul lui Dinamo și, de ce nu, al naționalei României.
Deocamdată, Rareș trebuie să fie copil. Restul îl lăsăm în grija talentului, a muncii și a destinului.
Apoi luminile s-au aprins, tribunele s-au umplut, mingea a fost pusă la centru și Dinamo a început să joace.
Și a jucat de parcă cineva îi spusese înainte de meci că victoria nu se negociază.
Dinamo a intrat în meci agresiv, cu posesie, cu presiune și cu intenția clară de a împinge Voluntari cât mai departe de propria jumătate. În min. 5, Pop și Musi au avut deja o fază care putea deschide tabela, iar Jurhar a avut suficientă treabă cât să înțeleagă rapid că seara nu urma să fie una liniștită.
Voluntari încerca să reziste, să aglomereze spațiile și să supraviețuiască.
Și, pentru o vreme a reușit.
Doar că fotbalul nu este un concurs de rezistență la bombardament.
Dinamo a continuat să atace, să mute mingea, să caute culoarele și să împingă apărarea adversă tot mai aproape de propria poartă. Armstrong, Cîrjan, Soro, Mărginean, Musi, Pop… Dinamo avea soluții. Voluntari avea din ce în ce mai puține.
În min. 38, Musi a obținut penalty-ul după intervenția VAR, iar Danny Armstrong a executat impecabil.
1-0.
Nu era încă scorul pe care îl meritase Dinamo după aspectul jocului, dar era golul care trebuia să deschidă ușa.
După pauză, însă, a venit momentul care putea schimba complet povestea. Mărginean l-a servit excelent pe Musi, iar atacantul dinamovist a avut mingea aproape pe tavă. Din câțiva metri. Cu poarta în față. Și a ratat. A fost genul de ratare la care mingea pare că are o problemă personală cu fotbalistul care încearcă să o bage în plasă.
Pentru câteva minute Arcul de Triumf a amuțit. Iar fotbalul, acest animal capricios care nu iartă neatenția, putea să ne pedepsească imediat. O ezitare în defensivă i-a oferit Voluntariului o situație din care putea să apară egalarea. N-a apărut. Pentru că Dinamo a continuat să joace.
Iar Musi și-a luat revanșa.
În min. 73, Cătă Cîrjan a găsit pasa perfectă în spațiu, Musi a atacat excelent culoarul și, de data aceasta, nu a mai negociat cu poarta.
2-0.
A fost golul care a închis, practic, meciul.
Dinamo avea două goluri avantaj și, mai important, controlul partidei. Voluntari încerca să iasă, dar fără să găsească suficientă forță pentru a întoarce povestea. A marcat chiar și Șuteu, însă golul a fost anulat pentru ofsaid.
Dinamo nu mai părea o echipă care se teme să piardă. Părea o echipă care știe că poate câștiga.
Și aici este, poate, cea mai importantă schimbare pe care am văzut-o în ultimele etape.
Dar fotbalul are și momente în care îți cere să taci. În min. 75, Martin Pascual a rămas întins pe gazon după un contact dur, iar pentru câteva minute tot Arcul de Triumf a amuțit. Ambulanța a intrat pe teren, iar fotbalul a dispărut complet din peisaj. În astfel de clipe nu mai există Dinamo, Voluntari, clasament sau derby. Există doar omul.
Din fericire, Pascual și-a revenit și a putut părăsi terenul pe propriile picioare. A fost un moment care ne-a reamintit, brutal și fără avertisment, că dincolo de spectacol există întotdeauna și o parte a fotbalului pe care nimeni nu și-o dorește.
Apoi jocul a continuat.
Și, dacă tot era seara în care Dinamo își făcea ordine în contul de goluri, a mai venit și nota de plată.
În min. 90+6, Oliver Hintsa a înscris pentru 3-0.
Primul său gol în tricoul lui Dinamo.
Și, când credeam că tabela s-a hotărât în sfârșit să meargă acasă, Adrian Mazilu a mai avut un cuvânt de spus.
În min. 90+11, Cătă Cîrjan i-a oferit pasa, Mazilu a scăpat singur și a înscris.
4-0.
Patru goluri. Patru marcatori. O victorie categorică. Și, dintr-o dată, Voluntari a avut probabil impresia că a venit pe Arcul de Triumf pentru o partidă și s-a trezit înscris într-un curs intensiv despre cum arată o seară proastă în apărare.
Dinamo a câștigat fără drept de apel.
Dar mai important decât cele patru goluri este ceea ce se vede în spatele lor.
Șapte puncte în ultimele trei etape.
După înfrângerea de la Ploiești, Dinamo a răspuns cu acel 5-1 spectaculos împotriva Universității Craiova, a scos un punct la Galați și acum a făcut 4-0 cu Voluntari.
Asta nu mai seamănă cu o întâmplare.
E un trend.
Echipa începe să capete personalitate, să joace cu mai multă încredere, să atace mai bine spațiile și să aibă o reacție mai bună după momentele dificile.
Sigur că mai sunt lucruri de reparat.
Nu suntem încă în situația în care să putem declara Dinamo campioană după un 4-0 cu Voluntari. Ar fi o concluzie atât de românească încât ar trebui probabil introdusă în regulament.
Mai avem de muncit. Mai sunt mecanisme de pus la punct, momente în care trebuie să fim mai lucizi și meciuri mult mai complicate. Dar direcția este bună.
Iar acum vine Giuleștiul.
Acolo se schimbă regulile.
Derby-ul nu întreabă câte goluri ai dat cu Voluntari, câte puncte ai strâns în ultimele etape și cât de bine ai arătat cu o săptămână înainte. Derby-ul are memoria lui, nervii lui, nebunia lui.
Și tocmai de aceea victoria de aseară este importantă.
Nu pentru că ne garantează ceva în Giulești. Ci pentru că Dinamo ajunge acolo cu moralul sus. Ajunge acolo după trei etape fără înfrângere. Ajunge acolo după un 4-0. Ajunge acolo cu sentimentul că echipa începe să știe ce vrea.
Iar asta poate conta enorm.
Și, pentru că fiecare seară de Dinamo are nevoie de o replică memorabilă, Adrian Mazilu ne-a oferit-o la final. Întrebat despre golul său, puștiul a spus, cu sinceritatea aceea dezarmantă pe care o au fotbaliștii tineri: „Dacă nu mă băga, nu cred că marcam…”
Să fim serioși… omul are dreptate.
Dacă nu era introdus pe teren, era foarte greu să înscrie.
O demonstrație tactică impecabilă. Guardiola poate să-și închidă laptopul.
Dar dincolo de glumă, declarația lui Mazilu spune ceva frumos despre un tânăr care a primit o șansă și a folosit-o.
Asta trebuie să facă și Dinamo.
Să dea șanse.
Să construiască.
Să crească.
Să nu mai trăiască de la o etapă la alta ca un om care caută ultima monedă prin buzunar pentru nota de plată.
Sâmbătă seara, înainte de meci, am stat la masă cu prieteni, am râs, am mâncat mici, am băut o bere și am vorbit despre Dinamo.
Am întâlnit oameni dragi.
Am cunoscut un copil care visează, poate, să apere într-o zi poarta lui Dinamo.
Apoi am intrat în stadion.
Și Dinamo ne-a dat patru goluri.
Poate că asta este, până la urmă, frumusețea acestui club.
Nu vine niciodată singur.
Vine cu oameni, cu amintiri, cu prietenii, cu emoții, cu copii care visează, cu seri care rămân în memorie.
Iar aseară a venit și cu un 4-0.
Acum însă, schimbăm decorul.
Urmează Giulești.
Și dacă Dinamo chiar începe să-și găsească ritmul, atunci să-i lăsăm pe rapidiști să afle singuri cât de bine se aude un motor turat atunci când îl auzi venind dinspre Dinamo.
Pentru că încălzirea s-a terminat. Acum începe derby-ul…