Written by Preambul:
„Nimeni nu-și pierde onoarea, cu excepția celui care nu a avut-o niciodată.” – Publilius Syrus
Am citit în presă, cu o revoltă care mi-a zguduit până și cele mai adânci fibre ale ființei, că mercenarii de la Dinamo au pus batista pe țambal și se dau accidentați. Este un spectacol de teatru absurd, în care protagoniștii, în loc să își joace rolurile cu măiestrie, aleg să se prăbușească înainte de a păși pe scenă.
Așadar, aceste rânduri le scriu dintr-o profundă indignare, ca o reacție la această farsă care se desfășoară sub ochii noștri.
Cum să nu te revolți când vezi cum „accidentările” se înmulțesc mai repede decât replicile într-un dialog de Oscar Wilde? Este o ironie a sorții că acești mercenari, aduși pe salarii frumoase, au devenit mai degrabă specialiști în arta evitării jocului decât în cea a fotbalului.
Prin definiție, mercenarul este un soldat de ocazie, care își vinde abilitățile celui mai generos ofertant, fără a avea o legătură afectivă sau ideologică cu cauza pentru care luptă. În fotbal, termenul de „mercenar” a fost împrumutat pentru a descrie acei jucători care, asemenea soldaților de odinioară sau chiar și din zilele noastre, își oferă talentele în schimbul unui salariu, fără a se lega emoțional de culorile sau de istoria clubului.
Mercenarii de la Dinamo, acei glorioși rătăcitori ai terenului verde, care, la fel ca vechii soldați, își vând talentele celui mai generos ofertant, au devenit subiect de controversă, nu atât pentru că au venit, ci pentru că au venit, au văzut și… s-au accidentat. Ei bine, nu toți, dar un număr suficient de mare încât să ridice semne de întrebare și să alimenteze ironiile și sarcasmul suporterilor și al presei.
Spre deosebire de acei nobili războinici, mercenarii noștri par să fie mai fragili decât o frunză în vântul toamnei târzii.
Într-adevăr, ce spectacol jalnic oferă acești atleți de elită, care la cea mai mică adiere de vânt se prăbușesc ca niște domnișoare de onoare la un bal victorian. „Oh, mușchiul meu oblic!”, strigă unul, în timp ce altul suspină: „Vai, voința mea de neputință mă împiedică să joc!”.
Și cum să nu te prăpădești de râs atunci când vezi această paradă a neputinței, unde fiecare „accidentare” este mai dramatică decât cea dinainte? Este ca și cum ar juca într-o piesă de teatru absurd, unde finalul este mereu același: „Nu pot juca, sunt accidentat!”. Se pare că la Dinamo, a fi mercenar și a te accidenta sunt două activități care merg mână în mână, ca un fel de dans macabru pe ritmuri de vioară stridentă. Este oare o coincidență că aceste „accidentări” apar în momente cheie, când echipa are mai multă nevoie de ei?
Mercenarii de la Dinamo sunt ca niște actori proști într-o tragedie grecească, unde în loc să moară eroic, se târăsc lamentabil spre infirmerie.
În genialitatea lui, Schopenhauer ar fi mormăit ceva despre futilitatea existenței și despre cum acești mercenari sunt doar niște marionete în mâinile unei voințe universale care se amuză pe seama lor.
Vă dați seama, dragi cititori, ce tragedie grecească se desfășoară pe terenurile de antrenament de la Săftica? Unde eroii noștri, în loc să se antreneze pentru lupta cu adversarii, ei de fapt se antrenează pentru lupta cu proprii mușchi oblici și cu voința lor capricioasă.
Poate că ar trebui să privim această situație nu cu amărăciune, ci cu o doză sănătoasă de realism. Mercenarii vor veni și vor pleca, iar Dinamo va rămâne. Poate că, în loc să ne plângem de soarta noastră, ar fi mai bine să ne întrebăm ce putem face pentru a construi o echipă care să nu depindă de mercenari și de capriciile unor atleți plătiți, ci de jucători care simt cu adevărat pentru culorile și istoria clubului.
În încheiere, îmi îndrept, pentru ultima oară (promit!!) atenția către voi, „nobilii” mercenari ai lui Dinamo, cu un mesaj de „recunoștință” pe măsura contribuției voastre.
Ah, ce ar fi fost Dinamo fără acele momente memorabile în care nu ați făcut… absolut nimic?
Așa cum actorii premiați la festivaluri fac un gest de gratitudine, noi, suporterii echipei Dinamo, deschidem lista mulțumirilor. Vă mulțumim, din adâncul inimilor noastre, pentru acel vast nimic pe care l-ați adus echipei.
Vă mulțumim pentru fiecare sprint pe care nu l-ați făcut, pentru fiecare gol pe care nu l-ați marcat și, desigur, pentru fiecare meci în care ați excelat prin absența voastră. Ați reușit să redefiniți conceptul de „minus infinit” în fotbal, și pentru asta, vă suntem etern „recunoscători”.
Vă mulțumim pentru toate acele momente în care ați fost mai absenți decât conștiința în politica modernă.
Vă mulțumim pentru fiecare „accidentare” care a fost mai puțin convingătoare decât un alibi într-un roman polițist de duzină.
Vă mulțumim pentru nimicul pe care l-ați adus la Dinamo și vă urăm un drum bun înapoi în intunericul anonimatului de unde ați venit. Să nu uitați să luați cu voi și batista aceea pe care ați pus-o pe țambal – s-ar putea să aveți nevoie de ea pentru a șterge lacrimile de crocodil ale dezamăgirii.
Vă urăm un drum cât mai lung și plin de… nimic. Întoarceți-vă în acel întuneric confortabil de unde ați venit, unde speranțele și visurile se topesc în neant. Poate că acolo, în acel vid, veți găsi aprecierea pe care o căutați. Sau poate nu. Dar, în orice caz, nu vă faceți griji pentru noi. Ne vom descurca, cumva, fără „contribuția” voastră.
Voi, cei care în curând vă veți împrăștia ca făina orbilor, să nu care cumva să uitați acest adevăr universal valabil: nu ați fost decât suma contractelor semnate și a salariilor bine plătite. Dar Dinamo București este și va rămâne o echipă cu o istorie bogată, cu suporteri care poartă echipa în inimi și cu un viitor care așteaptă să fie scris. Și nu vom lăsa sau accepta ca spiritul echipei să fie umbrit de cei care nu au știut să aprecieze onoarea de a purta tricoul nostru.
Celor care vor rămâne în continuare alături de echipă, le transmit acest îndemn: Înainte, câinii roșii! Să fie fiecare pas pe teren o dovadă a spiritului vostru neînfrânt și a dragostei pentru jocul care ne unește pe toți. Dinamo, nu e doar o echipă, ci o familie, o comunitate, o tradiție care nu se va lăsa vreodată învinsă de trecerea efemeră a unor mercenari.
Acesta este adevărul spus cu năduf, umor și sarcasm, în speranța că, poate, într-o zi, mercenarii vor învăța să fie mai mult decât niște umbre efemere pe terenul de fotbal. Până atunci, ne vom amuza pe seama lor, așa cum se amuză universul pe seama tuturor absurdităților umane.
Drum bun, mercenari! Și nu uitați să închideți ușa după voi. Nu de alta, dar să nu intre curentul.
Vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atât! Hai Dinamo! 🤍❤️