Written by Intenționat am lăsat să treacă două zile. De fapt, nici nu știu câte au trecut… Una, două, trei… Nu din comoditate, ci din nevoia aia simplă de a mă aduna de pe jos, de a-mi liniști demonii din cap și de a reuși să găsesc cuvintele potrivite pentru ce a mai rămas după meciul de joi seara cu Universitatea Craiova.
Seara de joi a fost una în care nu am mai avut unde să mă ascund. Nici în ironie, nici în explicații, nici în fraze pe care le-am mai spus și altădată, pentru a mă liniști pe mine sau pe voi. Am rămas doar cu ceea ce am simțit la finalul meciului și, ca să fiu sincer pe deplin, acum nu prea mai am ce să cosmetizez.
Nu m-a interesat rezultatul sau, mai corect spus, n-a fost primul lucru care m-a lovit. A fost altceva. Felul în care am stat acolo, prins în meci, fără să pot să ies din el nici măcar o secundă. Fără să mă refugiez în obișnuitele „lasă, bă, că știu eu cum se termină”. Nu, în seara aia n-am mai știut nimic sigur.
Și, ca naiba, atunci când nu mai știi, începi să vezi. Nu o echipă perfectă. Nici pe departe. Nu o echipă care te face să stai liniștit în scaunul tău din tribună. Dar una care nu mai vine la meci ca la o întâlnire în care speră să nu fie aranjată. Una care rămâne tatuată pe suflet. Care duce lucrurile până unde poate, chiar și atunci când „unde poate” începe să doară.
Și doare, nu are rost să ocolesc asta. Nu înfrângerea în sine. Am mai văzut din astea. Dar momentul ăla în care simți că ești aproape și, exact atunci, parcă ți se schimbă distanța de sub picioare. Nu pentru că n-ai avea voie, ci pentru că încă nu ești pregătit până la capăt. Mai lipsește ceva. Și nu știu dacă e doar experiența. Poate e și genul ăla de răceală pe care o înveți greu, când în tine totul îți spune să mergi înainte.
Și mai e ceva, pe care îl simți, dar nu-l poți arăta cu degetul… Senzația aceea ciudată că, de fiecare dată când începi să legi lucrurile, apare câte un detaliu mic care te împinge puțin înapoi. Nu suficient cât să faci scandal pe loc. Dar suficient cât, adunate, să te țină într-un echilibru strâmb. Și ajungi să muncești mai mult pentru același pas.
Dar, dincolo de toate astea, m-am uitat la o reacție. Și acolo n-am mai văzut echipa aia care se rupe ușor. N-am văzut panică. N-am văzut retragere. Am văzut o încăpățânare liniștită de a rămâne în meci. De a nu pleca. De a duce până la capăt ceva ce nu-ți mai oferă nicio garanție.
Iar asta, fraților, nu mai e întâmplare. Cum nu e întâmplare nici ce s-a simțit în tribună. Pentru că, uneori, oamenii nu mai sunt în jurul meciului. Intră în el. Îl țin. Îl împing atunci când pare că se rupe. Și joi seara chiar s-a simțit asta. Nu ca spectacol, nu ca zgomot de fond, ci ca o prezență continuă.
Penalty-urile de la final au venit aproape străin de tot ce fusese înainte. Ca și cum cineva a oprit brusc povestea și a zis: de aici, nu mai contează nimic din ce ați trăit. Și chiar așa a și fost. Atunci nu a mai fost despre cine a fost mai prezent. A fost despre cine cade pe partea potrivită.
Și n-a fost partea noastră.
Dar, dacă stau bine și mă gândesc, nici nu știu dacă asta e întrebarea care ar trebui să rămână.
Întrebarea, pentru mine, e alta: ce fac eu cu seara de joi? O pun într-o categorie simplă și merg mai departe, sau accept că a fost mai mult? Că a fost unul dintre momentele alea în care nu te-ai micșorat. Nu ai dispărut. Nu ai fugit din meci, chiar dacă ar fi fost mai simplu.
Pentru că, dacă e să fie un început, probabil că de aici vine. Nu din serile liniștite. Nu din victoriile în care totul curge ușor. Ci din momentele astea în care nu ai control, dar alegi să rămâi. Să nu te protejezi. Să duci până la capăt.
Nu știu de ce, dar am senzația că Dinamo e exact acolo. Nu sus. Nu încă. Dar nici acolo unde era, când totul părea improvizat și fragil în sensul rău. Acum e o fragilitate diferită. Una care ține de construcție, nu de lipsă.
Și, culmea, asta îmi dă mai multă liniște decât multe victorii din trecut. Pentru că, dacă ai fost acolo și ai simțit măcar o clipă tensiunea aia care nu te lasă să fii un simplu spectator, atunci știi că nu a fost doar o seară pierdută. A fost una dintre serile în care nu primești răspunsuri. Dar începi, încet, să înțelegi unde ești. Și, mai ales, dacă mai vrei să mergi mai departe.
Iar dacă răspunsul este da, atunci locul nostru e același. Duminică seara, acolo unde lucrurile nu se mai explică, ci se trăiesc. Cu Rapid, nu pentru revanșă simplă, ci pentru acel gest încăpățânat de a nu rămâne în loc.
Pentru a merge mai departe. Împreună… 🤍❤️