Written by Avem argumente solide pentru a susține că antrenorul ar trebui să aibă drept de „veto”, pentru că el este direct răspunzător de rezultatele echipei. În același timp, există și argumente la fel de puternice în favoarea teoriei conform căreia strategia de transferuri trebuie gestionată de conducerea clubului (director sportiv, președinte), iar antrenorul să lucreze cu materialul pe care îl are la dispoziție.
Pe scurt: nu există un răspuns universal corect, dar există modele care funcționează mai bine decât altele.
1. Antrenorul cu ultimul cuvânt – PRO
Își asumă direct rezultatele → este logic să decidă și jucătorii.
Știe exact ce profiluri îi sunt necesare pentru sistemul său.
Evită situațiile în care primește „jucători impuși”.
CONTRA
Tinde să gândească pe termen scurt (rezultate imediate).
Dacă pleacă, lasă în urmă un lot construit pentru el, nu pentru club.
Nu toți antrenorii au competențe de scouting sau negociere.
2. Director sportiv + club (modelul modern) – PRO
Asigură o strategie pe termen lung, independentă de antrenor.
Oferă coerență în recrutare (profiluri, vârstă, valoare de revânzare).
Reduce deciziile emoționale sau de moment.
CONTRA
Apare riscul de conflict dacă antrenorul nu este consultat real.
Poți aduce jucători „buni”, dar nepotriviți pentru stilul echipei.
În presa de astăzi a apărut informația că Gâlcă ar dori să plece de la Rapid, fiind nemulțumit că nu i-au fost aduși jucătorii ceruți și că doar Talisson ar fi fost transferat la solicitarea sa.
După cum vedem, nu există o soluție ideală. În fotbal, validarea vine aproape exclusiv prin rezultate: dacă ele există, sistemul este considerat corect; când dispar, devine brusc „greșit”, iar alternativa pare salvatoare.
Până la urmă, logica rămâne simplă și brutală — aceeași pe care o regăsim și în Shōgun de James Clavell:
„Nu există scuză pentru răzvrătire decât victoria.”