Written by Sezonul 2025-2026 se apropie de final. Un nou an în care ne-am umplut de speranțe, în care ne așteptam ca Dinamo să conteze mai mult, să se bată până la final pentru trofeu sau trofee.
Din păcate, odată cu încheierea sezonului regulat și intrarea în play-off, realitatea ne-a prins din urmă și ne-a readus cu picioarele pe pământ. După ce timp de trei sferturi din sezonul regulat, am mai cochetat cu podiumul Superligii și am primit probabil cel mai accesibil traseu către finala Cupei României la care puteam spera, am rămas acum angrenați doar în campionat, ocupând abia locul 5.
După un start cu frâna de mână trasă, când am luat doar două puncte în primele trei etape, am obținut o victorie imensă în derby-ul României contra FCSB-ului, ceea ce a dat startul unui lung șir de meciuri fără înfrângere. Acea victorie și acea serie ne-au făcut să vedem un altfel de Dinamo, parcă mult superior celui de anul trecut. Mulți eram convinși că acesta poate fi anul nostru, că putem câștiga cel puțin un trofeu. Însă entuziasmul de moment este de multe ori înșelător și nu te ajută să privești lucrurile în ansamblu.
După înfrângerea usturătoare din semifinale cu Craiova, eram evident extrem de supărat pe șansa imensă pe care am ratat-o. Încă mai sunt. Eram atât de optimist că ne puteam califica în finală și că vom câștiga, în sfârșit, un trofeu important după o pauză de aproape 15 ani, că nu mi-a venit să cred că am pierdut. Însă, la ceva timp după meci, după ce am mai reușit să mă calmez, am început să mă întreb: cât de meritată era acea calificare?
În fond și, la urma urmei, am avut parte de un traseu extrem de ușor până în acel punct. Am întâlnit Farul, CS Dinamo și Hermannstadt în grupe, după care am învins-o pe Metalul Buzău în sferturile de finală. Practic, am fost eliminați de singura echipă de play-off pe care am înfruntat-o, care s-a nimerit a fi și principala pretendentă la titlul de campioană. Lăsând la o parte contextul în care am pierdut, dacă ne uităm pe statisticile meciului, nu am fi meritat să câștigăm.
Ceea ce m-a dus cu gândul la o altă întrebare. Craiova e, în mod clar, o echipă extrem de solidă pentru campionatul nostru, mult îmbunătățită față de anul trecut. Dar noi? Noi cât de mult ne-am schimbat? Cât a crescut Dinamo din vara lui 2025 până în prezent? Și, mai important, cât de justificate erau toate pretențiile noastre pentru actualul sezon? Am încercat să-mi răspund singur la întrebare, uitându-mă la lotul actual.
În poartă suntem cam la același nivel, nici mai rău, nici mai bine. A rămas în continuare Roșca, a dispărut Golubovic și a venit Epassy. Am avut o părere bună despre camerunez în primele sale meciuri, dar cu timpul am văzut că nu este cu nimic peste Adnan.
În apărare, pot spune cu încredere că stăm puțin mai bine. A plecat Homawoo și a venit Stoinov. Israelianul mi se pare mult mai sigur decât era Josue, care o comitea atunci când ne era lumea mai dragă. În plus, togolezul se întorcea mai mereu accidentat de la națională. La Nikita nu am avut problema asta, acesta fiind apt de la debut și până în prezent la toate meciurile oficiale ale lui Dinamo.
Pe lângă acesta, Opruț este la cel mai bun sezon din carieră, Sivis, deși nu a avut parte de o îmbunătățire majoră, este puțin mai eficient decât în sezonul trecut, iar Boateng este același fundaș solid pe care îl știam deja. În plus, a venit în iarnă și Matteo Duțu, un tânăr de mare perspectivă și o soluție mai mult decât decentă atât în centrul apărării, cât și în flancul drept.
La mijloc încep să apară semnele de întrebare. Anul trecut știa oricine să spună pe de rost linia mediană a lui Dinamo: Cîrjan, Gnahoré și Olsen. Plecarea danezului a lăsat o gaură pe care speram că o putem acoperi rapid, însă nu am reușit. Deși Mărginean este, în mod normal, titular de drept pe acel post, acesta pare foarte predispus la accidentări, iar aceste absențe constante ne-au afectat mult anul acesta. În afara de asta, el și Gnahoré sunt mijlocași mai degrabă defensivi, ceea ce o afectează pe Dinamo, în special în meciurile în care este nevoită să marcheze, iar adversarul se apără pe două linii.
Alternativele, în acest caz, sunt puține și nu la același nivel. Soro este preferat de obicei, însă aceea nu este poziția lui naturală, iar jocul spaniolului suferă atunci când este folosit acolo. Celălalt pe care îl mai avem este Cristi Mihai, un jucător care stă mai mult accidentat, iar atunci când este apt de joc, ți-ai fi dorit să nu fie.
Sunt convins că la început de sezon Kopic și-a pus mari speranțe în Kyriakou, însă cipriotul a plecat după numai o jumătate de an, neadaptându-se la viața și/sau fotbalul din România. Dpmdv, aici am regresat puțin față de anul trecut. Deși Cîrjan are cifre mai bune, are și destule perioade de fluctuație, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care s-a întors în România și nu a rămas să joace undeva prin vest. Iar Gnahoré pare din ce în ce mai lent și ne încetinește mult jocul, chiar dacă rămâne, pentru moment, un mijlocaș util.
Buba cea mai mare o avem, însă, în atac. Selmani era atacantul nostru de bază sezonul trecut, iar Dinamo a eșuat lamentabil în încercarea de a-i găsi un înlocuitor. S-a sperat că se va merge pe varianta Perica și Pop, însă croatul s-a accidentat înainte de startul sezonului, ceea ce i-a dat mai multe bătăi de cap decât s-ar fi așteptat toată lumea. A fost adus Karamoko pentru a acoperi acel post, doar ca să aflăm, pe parcursul sezonului, că francezul este jucător de bandă de meserie, prestațiile sale în rolul de vârf de atac fiind într-adevăr mediocre.
Dintr-o nevoie disperată de a aduce un atacant, în condițiile în care Perica, așa slab cum era, a fost cedat în iarnă, conducerea a mers pe mâna lui George Pușcaș, un fotbalist care nu mai jucase de jumătate de an și care se confrunta cu probleme medicale. Per total, problema atacantului este încă nerezolvată, iar Dinamo continuă să sufere la acest capitol.
O îmbunătățire a venit în benzi, în schimb. După cedarea lui Dennis Politic și Hakim Abdallah, au venit Alex Musi, Danny Armstrong, Adrian Mazilu și Ianis Târbă. În plus, Alberto Soro a fost revitalizat de către Kopic și este acum unul dintre jucătorii de bază ai lui Dinamo. Cu toate acestea însă, problemele de pe benzi nu au fost rezolvate cu totul.
Majoritatea atacanților de bandă ai lui Dinamo sunt jucători tineri, eligibili pentru regula U21, iar lipsa lor de experiență și-a spus cuvântul în multe rânduri. Dacă pentru toate celelalte compartimente avem oarecum jucători prestabiliți care să ocupe pozițiile, în atac totul pare neclar. Cu un Karamoko care se tot accidentează și restul jucătorilor cu fluctuații mari de formă, jucătorii din linia ofensivă se schimbă de la săptămână la săptămână.
Azi pot începe Armstrong cu Musi pe benzi și Pop în atac, iar etapa următoare ne putem trezi cu Karamoko în stânga, Mazilu pe dreapta și Soro vârf fals. Nu este nimic clar acolo, iar cu această nesiguranță e greu să se și lege automatismele și relațiile de joc. Anul trecut, măcar Selmani era punct fix, indiferent că era folosit în centrul ofensivei sau în bandă, iar restul jucătorilor erau aleși după posibilități. Și exact lipsa asta de constanță îmi dă convingerea că noi stăm mai rău pe atac decât o făceam în sezonul anterior.
Și acum vin cu o altă întrebare: erau justificate speranțele noastre pentru acest sezon? Aveam cu toții așteptări mari, însă de la ce? Sau de la cine? Deși ne-am întărit apărarea, restul compartimentelor arată la fel sau chiar mai rău ca anul trecut. Încep să cred că diferența între acest sezon și cel precedent a fost făcută și de celelalte cluburi, unde vedem, de exemplu, echipe precum FCSB sau CFR mai slabe decât erau în urmă cu un an.
Este totuși o îmbunătățire din punct de vedere al băncii de rezerve. De unde anul trecut ne era teamă că urmează schimbările, pentru că nu aveai nimic de calitate printre rezerve, acum lucrurile stau diferit. Au fost destule meciuri în acest sezon în care jucătorii veniți de pe bancă au făcut diferența în final. Și asta e un lucru bun, însă nu ne ajută enorm de mult, pentru că titularii sunt cel mult la fel de buni ca anul trecut.
Luând toate astea în considerare, noi acum suntem unde ar trebui să fim. Locul 5 în clasament și eliminați din Cupă de către principala candidată la titlu, cam acesta este nivelul nostru. Sigur, contextul în care am fost eliminați a fost unul dureros și, la prima vedere, nedrept, dar ăștia suntem. Ăștia-s jucătorii pe care îi avem și cu care defilăm până la final.
Urmează derby-ul cu Rapid, o partidă care ne găsește decimați după 120 de minute jucate cu 3 zile în urmă și 2 jucători importanți care au ieșit acuzând accidentări. Pe lângă toate astea, Karamoko se anunță a fi în continuare indisponibil. Mulți ar spune că a venit timpul să-i învingem, chiar și eu aveam această convingere înainte de meciul de Cupă. Dar, având în vedere circumstanțele, eu zic că dacă scăpăm neînvinși, ar trebui să ne considerăm mulțumiți.
În viață e bine să nu te mulțumești cu puțin, dar eu consider că nici nu putem fi ingrati, să avem pretenții nerealiste de la actualul lot al lui Dinamo. Anul acesta măcar avem bancă de rezerve. Rămâne să sperăm că în sezonul ce urmează o să vedem și jucători de calitate aduși și să o lăsăm mai ușor cu tinerii de viitor îndepărtat și jucătorii rupți în două pe care sperăm să-i reabilităm la un moment dat. Ne trebuie mai multe constante și mai puține variabile, altfel o să avem aceleași nemulțumiri și la anul, pe vremea aceasta.
Hai Dinamo!