Written by Primele trei apariții ale lui Oliver Hintsa în tricoul lui Dinamo nu au oferit prea multe motive de optimism. Jucătorul din Eritrea a intrat de fiecare dată de pe bancă, a fost foarte puțin conectat la joc, a atins rar mingea și, poate mai îngrijorător decât faptul că nu a marcat, nici măcar nu s-a apropiat de situații din care să poată marca.
La debut, în aproximativ o jumătate de oră, a avut doar trei atingeri de balon. Nici următoarele două apariții nu au schimbat radical imaginea. Primul control pare încă nesigur, mingea îi sare uneori prea mult din picior, duelurile cu fundașii centrali sunt dificil de câștigat, iar presupusele sale atuuri, mobilitatea, viteza și jocul asociativ, au fost până acum greu de identificat.
Există circumstanțe atenuante. Hintsa vine după doi ani și jumătate la Sogndal, formație care își dispută meciurile de acasă pe gazon artificial, iar trecerea la suprafața naturală poate solicita o perioadă de readaptare. Nu este adevărat însă că finlandezul nu ar fi jucat înainte pe iarbă, pentru că a făcut-o în Suedia, la Falkenberg. Există și argumentul firesc al timpului: trei meciuri și 84 de minute reprezintă prea puțin pentru o sentință definitivă. Dar există suficient cât să observăm că începutul este foarte slab.
De aici și întrebarea care inevitabil începe să circule printre suporteri: poate ajunge Oliver Hintsa cel mai slab atacant care a jucat vreodată pentru Dinamo?
În loc să răspundem după trei etape, este mult mai interesant să deschidem arhiva. Pentru că Dinamo, clubul lui Dumitrache, Dudu Georgescu, Cămătaru, Răducioiu, Dănciulescu, Niculescu sau Marius Niculae, are și o istorie paralelă, mult mai puțin glorioasă. Una cu atacanți aduși după vizionări pe DVD, atacanți care marcau din toate pozițiile la antrenamente și deloc în campionat, golgheteri africani care au dispărut în Liga 1, pariuri medicale care au rezistat câteva minute și fotbaliști rămași în memoria colectivă mai degrabă prin întâmplările din afara terenului decât prin ceea ce au făcut în careul advers.
Iar dacă vrem să stabilim cine este cu adevărat cel mai slab atacant din istoria modernă a lui Dinamo, concurența este considerabil mai puternică decât ar putea crede Hintsa după primele sale trei meciuri.
De la tradiția marilor golgheteri la loteria atacanților
Multă vreme, atacantul a reprezentat aproape o instituție la Dinamo. Clubul a dat golgheteri pe bandă rulantă, iar recrutarea se făcea într-un ecosistem fotbalistic mult mai ușor de controlat. Jucătorii români erau urmăriți ani întregi, cluburile îi cunoșteau din campionat sau de la loturile naționale, iar Dinamo avea acces direct la o bază uriașă de talent.
Din acest motiv, dacă mergem suficient de mult înapoi în istoria clubului, găsim mult mai greu atacanți care să poată intra serios în această discuție. Au existat, evident, jucători care nu au confirmat, perioade slabe și transferuri nereușite, dar concentrația de cazuri spectaculoase crește odată cu internaționalizarea recrutării și, mai ales, cu degradarea financiară și administrativă a clubului.
În anii 2000 apar primele experimente exotice, iar după 2010 începe o adevărată loterie. Uneori Dinamo găsea un Gnohere sau un Nemec. Alteori găsea cu totul altceva.
Un exemplu timpuriu este Jean-Philippe Mendy.
Francezul a adunat zece apariții în campionat pentru Dinamo fără să marcheze, cifră care l-ar putea trimite imediat pe lista noastră. Numai că povestea are o anomalie spectaculoasă: Mendy a înscris pentru Dinamo în Cupa UEFA chiar pe White Hart Lane, împotriva lui Tottenham. După plecarea din România avea să marcheze consistent și la Maribor. Cu alte cuvinte, a fost un atacant slab pentru Dinamo în campionat, dar nu un fotbalist atât de slab încât să poată pretinde fără discuții coroana acestui clasament.
Cu Osvaldo Miranda, lucrurile devin mult mai serioase.
Osvaldo Miranda și milionul de euro văzut pe DVD
În 2008, Dinamo încă își permitea să facă greșeli scumpe. După plecarea lui Claudiu Niculescu, clubul căuta un atacant central important și s-a oprit asupra argentinianului Osvaldo Miranda, un vârf de aproape 1,90 metri, cu profil de pivot și reputație bună în America de Sud. Numai că formația sa nu a fost de acord să-l trimită în România pentru probe, astfel că o parte importantă a evaluării s-a făcut pe imagini.
Vasile Turcu avea să povestească ulterior că, atunci când l-a văzut pe Miranda pe DVD, s-a gândit la Florea Dumitrache. Este una dintre acele declarații care, privite retrospectiv, nu mai au nevoie de nicio intervenție umoristică. Dinamo a plătit aproximativ 1,25 milioane de euro pentru argentinian, într-o perioadă în care o asemenea sumă reprezenta o investiție enormă pentru fotbalul românesc.
Miranda nu a fost complet inutil și nici nu poate fi considerat un fotbalist fără calități. Avea joc aerian, talie, știa să joace cu fundașul în spate și a reușit câteva goluri. Numai că diferența dintre jucătorul cumpărat și cel primit a fost uriașă. Pentru banii investiți, Dinamo a primit un atacant lent, greu de integrat și fără impactul promis. Dacă premiul ar fi acordat strict pentru raportul dintre cost și randament, Miranda ar fi probabil favoritul. Pentru titlul de „cel mai slab”, însă, urmează candidați și mai puternici.
Michel Platini, atacantul pe care Dinamo l-a cunoscut întâi într-o altercație
Brazilianul Michel Platini reprezintă unul dintre episoadele bizare ale perioadei. Înainte să semneze cu Dinamo, a întâlnit echipa într-un amical cu ȚSKA Sofia, unde a reușit performanța rară de a lăsa impresia că nu joacă fotbal, ci participă la un meci de box amical cu regulament opțional. Laurențiu Rus a intrat dur asupra lui, Platini a reacționat ca și cum ar fi fost anunțat că nu există fault, conflictul a escaladat rapid, iar Dragoș Grigore a ajuns și el implicat în altercație, moment în care brazilianul părea deja mai preocupat să-și apere onoarea decât mingea. La final, Dinamo a surprinzător: l-a transferat, probabil pe principiul că dacă tot te bați cu el, măcar să fie al tău.
Fotbalistic, aventura a fost scurtă și aproape lipsită de relevanță. Platini a jucat puțin și nu a lăsat urme importante în ofensivă. Nu are însă suficiente minute pentru a fi declarat cel mai slab atacant din istoria clubului. Rămâne, în schimb, unul dintre cele mai bune exemple ale unei perioade în care recrutarea lui Dinamo putea produce scenarii imposibil de inventat: adversar într-un amical, conflict cu viitorii colegi, apoi contract pe trei ani.
Adevărata competiție începe însă în 2013.
2013, anul în care Dinamo a găsit trei atacanți și niciun gol
Dinamo intra într-o perioadă financiară complicată și își reconstruia lotul cu resurse limitate. În atac au apărut trei nume care, peste ani, aveau să devină aproape sinonime cu transferurile nereușite: Pape N’Daw, Kevin Zougoula și Joel Thomas.
Împreună au strâns 24 de apariții în campionat fără să marcheze niciun gol.
Nu vorbim despre trei juniori aruncați câteva minute în teren. Vorbim despre trei atacanți aduși pentru prima echipă, cu profiluri complet diferite și cu un singur element comun: poarta adversă a rămas, în Liga 1, un concept mai degrabă teoretic.
Pape N’Daw – „noul Lacina Traoré”
Pape N’Daw avea aproape 1,97 metri și arăta ca prototipul unui pivot. Pentru un antrenor, avantajele păreau evidente: putea fixa fundașii centrali, trebuia să domine duelurile aeriene, să protejeze mingea și să permită echipei să urce. În realitate, înălțimea a rămas principala sa calitate și, uneori, aproape singura vizibilă.
Coordonarea era greoaie, primul control necesita prea mult timp, iar mingile primite sub presiune se transformau frecvent în posesii pierdute. Pape nu era suficient de mobil pentru a amenința spațiul din spatele apărării și nici suficient de sigur tehnic pentru a fi un pivot eficient. A prins doar patru apariții în campionat și nu a marcat.
Cornel Dinu a oferit probabil cea mai cunoscută caracterizare a sa, spunând că l-ar folosi toamna „la culesul nucilor”. Replica a rămas, dar și fotbalul are ironia lui: la Dinamo II, N’Daw a reușit cândva să înscrie spectaculos, cu scorpionul. Așadar, omul avea în repertoriu inclusiv o execuție de mare atacant. Doar că Dinamo ar fi avut nevoie să o vadă mai des decât o dată în existență.
Strict din punct de vedere tehnico-tactic, Pape N’Daw rămâne unul dintre cei mai puternici candidați la titlul de cel mai slab atacant care a trecut prin prima echipă.
Kevin Zougoula și ghetele în apă fiartă
Kevin Zougoula reprezenta extrema opusă. Ivorianul avea aproximativ 1,66 metri și venise cu statistici foarte bune din Coasta de Fildeș. Fusese golgheter, avea viteză și un profil care părea interesant pentru atacarea spațiilor. În Liga 1 a adunat însă doar cinci apariții și 81 de minute, fără gol. A reușit o dublă în Cupă împotriva Sănătății Cluj, ceea ce îl salvează măcar de zero absolut.
Problema sa era una de compatibilitate. La asemenea talie, un atacant trebuie să compenseze printr-un prim control excepțional, accelerație, schimbări de direcție și capacitatea de a evita duelurile fizice. Dacă ajunge să primească mingi cu spatele la fundași de 1,90 metri, partida este practic jucată în avantajul adversarului. Zougoula nu a reușit să-și impună suficient calitățile pentru ca profilul să funcționeze în România.
În schimb, a produs unul dintre cele mai bune episoade de folclor din istoria recentă a clubului. La un meci disputat pe ger la Botoșani, ivorianul rămas pe banca ar fi ajuns la pauză cu picioarele înghețate și a încercat să se încălzească folosind apă fierbinte. Problema a fost că și-a udat ghetele crezând că intră imediat după pauză, după care a trebuit să revină în frig cu ele îmbibate și a fost introdus abia pe final de meci. Tot din perioada sa la Dinamo au rămas poveștile despre factura uriașă de telefon de la hotelul RIN, acumulată după convorbiri cu familia, și despre faptul că ar fi cerut mașină de serviciu deși nu avea permis.
Zougoula poate să nu fie cel mai slab atacant al lui Dinamo, pentru că 81 de minute reprezintă un eșantion foarte mic. Dar, dacă am acorda un premiu pentru eficiența cu care un jucător a reușit să transforme câteva luni petrecute la club într-o colecție întreagă de anecdote, concurența ar fi aproape inexistentă.
Apoi vine Joel Thomas.
Și aici lucrurile devin mult mai greu de apărat.
Joel Thomas, favoritul principal
Joel Thomas a avut ceea ce Pape și Zougoula nu au avut: timp.
A strâns 15 apariții în campionat. Nu a marcat niciun gol.
Aici dispare scuza celor câteva zeci de minute și începe analiza serioasă. Thomas nu era neapărat un jucător incapabil să execute. Din contră, Flavius Stoican îl apăra public la un moment dat și spunea că atacantul marca „din toate pozițiile” la antrenamente. Tocmai această observație spune foarte mult despre limitele sale.
Un atacant nu este definit doar de execuția finală. Până la șut trebuie să se desprindă de marcaj, să citească poziția fundașului, să anticipeze traiectoria pasei, să-și orienteze corpul, să controleze mingea sub contact și să ia decizia corectă într-un timp foarte scurt. La antrenament, multe dintre aceste condiții pot fi controlate. În meci, nu.
Thomas părea să aibă gestul final, dar ajungea prea rar în situația în care să îl folosească eficient. Nu era suficient de bun în demarcaj pentru a apărea constant în careu, nu producea suficient în jocul de legătură și nu oferea nici avantaj fizic, nici o mobilitate care să destabilizeze defensiva.
Suporterii au ajuns să conteste inclusiv faptul că purta numărul 9. Dinamo îi oferise inițial un contract pe trei ani.
În Cupă a reușit o dublă cu Chindia, ceea ce demonstrează că poarta nu îi era complet străină. În campionat, însă, 15 meciuri și zero goluri sunt o probă suficient de puternică.
Dacă trebuie ales un singur favorit pentru titlu, Joel Thomas intră în linie dreaptă din pole-position.
Thaer Bawab: statistica îl condamnă, fotbalul îl salvează
Thaer Bawab are și el un argument care arată urât pe hârtie: 14 apariții la Dinamo și niciun gol. Dacă discuția s-ar opri aici, ar putea sta lângă Thomas. La alte echipe din România, precum Gaz Metan Mediaș, a avut momente mult mai bune, confirmând că putea fi util în contextul potrivit.
Numai că Bawab era un fotbalist net superior tehnic. Putea coborî între linii, combina, conduce mingea și participa la construcție. Problema era că Dinamo avea nevoie de eficiență în careu, iar Bawab nu era un număr 9 clasic. Era mult mai apropiat de profilul unui atacant secund sau al unui jucător care leagă liniile.
În cazul lui, zero goluri reprezintă un eșec evident, dar nu suficient pentru a-l declara unul dintre cei mai slabi fotbaliști care au ocupat poziția. Uneori eșuează jucătorul. Alteori eșuează potrivirea dintre jucător și rolul pe care clubul încearcă să i-l dea.
Bawab intră în discuție, dar nu ajunge pe podium.
Bokila și întrebarea „unde a dispărut atacantul de la Petrolul?”
Bokila este un alt tip de dezamăgire. Spre deosebire de Pape N’Daw sau Zougoula, nu exista nicio îndoială dacă putea juca la nivelul primei ligi din România. O demonstrase deja la Petrolul, unde fusese un atacant puternic, exploziv și foarte periculos atunci când avea spațiu.
Dinamo știa exact ce cumpără. Sau, mai precis, credea că știe.
La București a apărut o versiune mult mai modestă a aceluiași jucător. Nu mai avea aceeași explozie, atacurile în profunzime nu mai produceau panică, iar contribuția ofensivă s-a redus la un gol și un assist în 13 apariții în toate competițiile.
Bokila este unul dintre cele mai mari eșecuri raportate la așteptări, mai ales că salariul său era important. Dar faptul că demonstrase anterior un nivel ridicat îl scoate din discuția pentru „cel mai slab fotbalist”. Este mai degrabă unul dintre cele mai bune exemple ale întrebării care îi urmărește periodic pe dinamoviști: de ce jucătorul pe care îl știm bun ajunge la noi și nu mai seamănă cu el însuși?
Cătălin Țîră și problema unui eșantion care nu mai poate fi contestat
Dacă Pape N’Daw și Zougoula pot fi apărați cu argumentul minutelor puține, Cătălin Țîră nu beneficiază de aceeași posibilitate. În perioadele sale la Dinamo, atacantul a strâns 33 de apariții, cu două goluri și un assist.
Țîră un jucător ce mereu a părut foarte talentat dar nu a ajuns niciodată să confirme. Din păcate impresia despre Cătălin a rămas că pentru el, era mai important să arate bine decât să joace bine.
La el, primul control sub presiune, poziționarea în careu, separarea de fundaș și execuția finală n-au avut suficientă calitate pentru nivelul necesar lui Dinamo. Iar 33 de apariții reprezintă un volum care permite o concluzie mult mai fermă decât cele patru ale lui Pape sau cele cinci ale lui Zougoula.
Într-un sondaj ProSport dedicat dezamăgirilor ofensive ale ultimului deceniu, Țîră a ieșit chiar pe primul loc în preferințele negative ale respondenților. Nu este neapărat cel mai slab tehnic dintre toți candidații, dar dacă luăm în calcul raportul dintre numărul de șanse primite și producția ofensivă, intră fără discuție în finală.
Magaye Gueye, prea talentat pentru titlul ăsta
Magaye Gueye este uneori introdus automat în orice listă de atacanți ratați de Dinamo, mai ales din cauza modului în care s-a terminat aventura sa în România. Dar strict din punct de vedere tehnico-tactic, francezul cu origini senegaleze nu poate intra în aceată categorie.
Magaye avea calitate. Avea forță, tehnică, putea proteja mingea, avea experiență în fotbalul occidental și era capabil de execuții pe care mulți dintre ceilalți candidați pur și simplu nu le aveau în repertoriu, remarcate mai ales în partidele pentru Dinamo 2 când a venit, unde era clar mult peste acel nivel.
Problema sa a fost lipsa de constanță, condiția fizică și întregul context extrasportiv, inclusiv relația cu Lorette, care au culminat cu cazul de dopaj în care a fost depistat pozitiv la cocaină. A produs prea puțin pentru cât talent avea.
De aceea, Gueye poate fi considerat unul dintre cele mai mari eșecuri ale lui Dinamo, dar nu unul dintre cei mai slabi atacanți ca valoare. Din contră, tocmai faptul că era capabil de mai mult face povestea lui atât de frustrantă.
Joseph Akpala întors de la pensie
Joseph Akpala apare frecvent în astfel de retrospective pentru că aventura sa la Dinamo s-a rezumat la 19 minute. Numai că tocmai această cifră îl scoate din proces.
Akpala a fost, însă, un transfer făcut într-un moment foarte prost pentru club: Dinamo era într-o situație financiară extrem de dificilă, iar el a venit pe un salariu mare pentru contextul de atunci, ca un jucător adus „de nume”, dar aflat clar la final de carieră. A apucat să joace foarte puțin, apoi a suferit o ruptură parțială a tendonului ahilian și a ajuns la operație. Nu putem vorbi de un eșec sportiv propriu-zis, dar putem vorbi de un pariu greșit și costisitor pentru un club care nu își permitea astfel de riscuri**.**
Gregory Tadé are un caz și mai simplu
Fostul golgheter al campionatului a fost adus, prezentat și apoi supus unor investigații medicale mai amănunțite. Problemele descoperite și accidentările repetate la genunchi au făcut ca aventura să se încheie înainte să joace vreun minut oficial.
Nunić și Vestenický, nimic spectaculos
Nunić a strâns cinci apariții și 182 de minute fără contribuție decisivă. Venea după o perioadă medicală complicată, iar Dinamo avea nevoie exact de ceea ce el nu putea oferi imediat: ritm, goluri și continuitate. Tehnico-tactic, nu avea o calitate dominantă prin care să schimbe jocul. Nu era suficient de puternic pentru a domina fundașii, nici suficient de rapid pentru a trăi din atacarea spațiului, iar influența în construcție era redusă.
Vestenický este poate și mai greu de caracterizat, ceea ce spune destul de multe. Avusese un parcurs interesant la juniori și trecuse prin sistemul AS Roma, dar la Dinamo a jucat foarte puțin și fără impact. Nu exista o caracteristică ofensivă în jurul căreia să-i poți construi rolul. Nu era un pivot dominant, nu era un atacant de profunzime, nu era un finalizator special.
Dušan Čelar eșecul de la Cluj
Dušan Čelar trebuie pus însă într-o categorie separată și mult mai dură. A fost adus de Iuliu Mureșan de la CFR Cluj, într-un context în care clubul voia să scape de el, iar la Dinamo nu a confirmat nici măcar la echipa a doua, unde a arătat că este sub nivelul așteptărilor chiar și pentru acel eșalon. A strâns doar 49 de minute la prima echipă, ceea ce îl exclude dintr-o analiză serioasă, dar rămâne un exemplu de transfer complet ratat. A rămas însă în memoria perioadei și prin episodul în care a avariat mașina oferită de club, accidentul terminându-se într-un hidrant. Dacă există un clasament al raportului dintre minute jucate și povești lăsate în urmă, cele 49 de minute ale lui Čelar sunt remarcabil de „productive”.
Cazurile pe care trebuie să avem bunul-simț să le scoatem din discuție
Nu orice atacant care a dezamăgit poate fi trecut automat pe lista celor mai slabi. Athanasios Papazoglou a marcat patru goluri în 14 apariții. Vlad Morar a avut cinci goluri în 14 meciuri și a înscris inclusiv în barajul cu U Cluj. Christian Irobiso a avut limite tehnice, dar a marcat și a putut fi folosit inclusiv în roluri de sacrificiu. Danijel Subotic a rămas în memoria suporterilor și printr-o ratare uluitoare din apropierea porții, dar a marcat pentru Dinamo.
Nici juniorii care au primit zece, douăzeci sau treizeci de minute nu au ce căuta aici. Altfel, orice copil promovat într-un moment de criză și care nu marchează la debut devine retrospectiv „unul dintre cei mai slabi atacanți din istoria lui Dinamo”. Nu ar fi nici corect, nici relevant.
Căutăm jucători pentru care Dinamo a avut o miză reală, care au primit suficiente oportunități sau ale căror limite au fost atât de evidente încât candidatura lor poate fi argumentată.
Finala adevărată
După eliminarea cazurilor medicale, a juniorilor, a jucătorilor cu eșantioane aproape inexistente și a celor care au avut totuși un randament decent, rămân patru nume care au argumente foarte serioase.
Pape N’Daw este probabil cel mai limitat tehnico-tactic. Avea aproape doi metri și reușea rareori să transforme acest avantaj fizic într-un beneficiu real pentru echipă. Controlul, coordonarea și viteza execuției îl trădau. Dacă întrebarea ar fi „care dintre ei părea cel mai departe de nivelul tehnic necesar unui atacant de Dinamo?”, Pape ar putea câștiga.
Kevin Zougoula a produs foarte puțin, dar cele 81 de minute din campionat sunt insuficiente pentru un verdict definitiv. Intră în folclor, mai puțin în sentința finală.
Cătălin Țîră are cea mai puternică probă a longevității: 33 de meciuri, două goluri și un assist. Poate că nu arăta la fel de limitat ca Pape, dar a primit incomparabil mai multe șanse și a produs foarte puțin.
Iar Joel Thomas combină aproape toate elementele de care ai nevoie pentru a câștiga acest titlu. A primit suficiente oportunități, a bifat 15 meciuri de campionat, n-a înscris niciun gol și n-a compensat printr-o contribuție tactică suficientă. În plus, povestea atacantului care marca „din toate pozițiile” la antrenament, dar dispărea în meci, descrie perfect diferența dintre talentul izolat și fotbalistul funcțional.
Dacă trebuie să alegem un singur nume, Joel Thomas rămâne, până la proba contrarie, principalul candidat la titlul de cel mai slab atacant care a primit cu adevărat șanse la Dinamo.
Pape N’Daw îl urmează foarte aproape și poate câștiga fără probleme dacă judecăm exclusiv calitatea tehnico-tactică. Cătălin Țîră completează podiumul prin raportul extrem de slab dintre numărul de oportunități și ceea ce a produs. Zougoula primește mențiunea specială pentru cele mai memorabile 81 de minute fără gol din istoria recentă.
Osvaldo Miranda rămâne campion la raportul investiție-randament, Magaye Gueye la capitolul talent irosit, Bokila la diferența dintre reputație și ceea ce a arătat efectiv la Dinamo, iar Akpala și Tadé trebuie scoși din orice clasament serios al valorii pentru că fotbalul efectiv jucat de ei la Dinamo a fost aproape inexistent.
Și Oliver Hintsa?
De la el am plecat și tot aici ne întoarcem. Primele trei meciuri sunt suficient de slabe pentru ca întrebarea să nu pară complet absurdă. Nu sunt însă suficiente pentru răspuns.
Istoria lui Dinamo demonstrează că pentru a deveni cu adevărat cel mai slab atacant al clubului nu este suficient să începi prost. Trebuie să primești șanse, să continui să nu produci și, eventual, să lași în urmă o poveste pe care suporterii să o spună și peste zece ani.
Din punctul acesta de vedere, Hintsa este încă la început de drum.
Joel Thomas, Pape N’Daw și ceilalți au avut ani la dispoziție să ridice standardul.
Și totuși, pentru tine, cine a fost cel mai slab atacant din istoria lui Dinamo?