Written by Dezastrul de la echipa națională ne lasă tuturor un gust amar. Inevitabil.
Oricât am încerca să spunem că nu ne mai interesează la fel de mult ca înainte, că ne-am detașat sau că nu mai trăim cu aceeași intensitate meciurile primei reprezentative, adevărul este că ne doare. Ne doare pentru că, dincolo de dezamăgiri, de rezultate și de toate frustrările acumulate, iubim echipa națională.
Am spus-o și în trecut: una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit vreodată pe un stadion rămâne participarea la Campionatul European din 2024. Iar ceea ce am simțit la meciul cu Ucraina va rămâne, probabil, pentru foarte mult timp una dintre amintirile mele sportive de suflet.
Alături de mine au fost atunci aproape 40.000 de români, într-un adevărat manifest de atașament față de echipa națională. Acolo am văzut nivelul la care poate ajunge susținerea pentru prima reprezentativă. Nu era despre social media, nu era despre campanii de imagine, activări de marketing sau construcții artificiale de entuziasm. Era despre sentiment. Despre apartenență. Despre atașamentul pur față de culori și față de o echipă care, pentru câteva săptămâni, reușise să aducă din nou oamenii împreună.
Astăzi, în schimb, avem în față imaginea unei echipe aflate în derivă și, mai profund de atât, imaginea unui sistem care pare să fi ajuns într-un punct de colaps. Fiecare dintre noi caută vinovați, însă mult mai rar vorbim despre soluții. Poate și pentru că realizăm că soluțiile reale nu presupun o simplă schimbare de selecționer, câteva convocări diferite sau cosmetizarea unor probleme evidente.
Ar fi nevoie de o reformă structurală. De o resetare profundă a unui sistem care, însă, nu pare să își dorească să fie schimbat, zguduit sau măcar pus serios sub semnul întrebării.
Ar trebui să dispară amatorismul, dependențele de relații, servilismul și oamenii care supraviețuiesc într-un mecanism doar pentru că știu să se adapteze lui. În locul lor ar trebui să apară competența, profesionalismul, meritocrația și responsabilitatea. Numai că tocmai această transformare nu se vede.
Preferăm să discutăm efectele, fără să atingem cauzele.
Peste o săptămână se va termina și acest chin. Pentru că, în momentul de față, realmente a devenit un chin să privești echipa națională. Te doare să vezi unde am ajuns și, poate mai grav, să te uiți spre ceea ce vine din urmă și să nu găsești suficiente motive pentru optimism.
Eu unul, cu tot ce avem acum la dispoziție și cu ceea ce se conturează pentru următorii ani, nu reușesc să întrevăd ceva solid, palpabil, ceva de care să mă agăț cu adevărat. Mi-aș dori enorm să mă înșel. Mi-aș dori ca peste doi ani să pot fi din nou prezent la un turneu final în Marea Britanie și să retrăiesc măcar o parte din ceea ce am simțit în 2024.
Astăzi, însă, îmi este greu să cred în acest scenariu.
Așa că mă întorc la Dinamo al nostru. Și, din fericire, Dinamo reprezintă în această perioadă marea noastră alinare fotbalistică.
Paradoxal, în 2024 lucrurile stăteau aproape invers. Echipa națională ne oferea bucurie, speranță și emoție, în vreme ce la Dinamo tocmai trecuserăm printr-un sezon teribil, încheiat cu salvarea in extremis de la retrogradare.
Astăzi, la Dinamo revedem performanța. Revedem profesionalismul. Vedem un club care încearcă să se construiască sănătos, în care meritocrația începe să ia locul servilismului și în care deciziile sportive au tot mai multă coerență.
Este totul perfect? Evident că nu.
Nici nu trebuie să cădem în extrema cealaltă și să idealizăm tot ceea ce se întâmplă. Sunt lucruri de îmbunătățit, există pași care trebuie făcuți în continuare și mai este suficient drum de parcurs până acolo unde vrem cu adevărat să ajungem.
Dar clubul nostru este într-o evoluție continuă. Se simte. Se vede. Există direcție, există ambiție, există o construcție care capătă consistență.
Și, poate cel mai important, ne este din nou dor de Dinamo.
Ne este dor de următorul meci, de stadion, de echipă, de acea senzație pe care în ultimii ani aproape că uitaserăm cum este să o trăim. Într-o perioadă în care fotbalul oferit de echipa națională înseamnă mai ales frustrare și dezamăgire, Dinamo a redevenit refugiul nostru.
Alinarea noastră chiar este Dinamo.
Iar dacă lucrurile continuă în această direcție, poate că banii pe care îi puneam deoparte visând la deplasări la turneele finale ale echipei naționale va trebui să îi redirecționăm către deplasările europene ale lui Dinamo. Poate chiar din vara viitoare.
Pentru că, până la urmă, dacă fotbalul românesc ne oferă atât de puține motive de bucurie în această perioadă, măcar avem din nou ceva de care să ne agățăm.
Măcar avem un Dinamo puternic.