Written by Suporterii de fotbal au certitudini. Cei care lucrează în fotbal au responsabilități și, tocmai din această cauză, au și temeri.
Poate tocmai de aceea noi, cei din tribună sau din fața televizoarelor, găsim cele mai bune soluții cu o viteză absolut uluitoare.
De multe ori, după meciuri, chiar și după cele câștigate, văd numeroși pasionați de fotbal care îi reproșează antrenorului fie că nu a luat suficient de repede o decizie, fie că a luat una pe care, în opinia lor, „normal” ar fi fost să nu o ia.
Este un lucru firesc. Se întâmplă de când fotbalul a început să stârnească pasiuni.
„Ar trebui ca Tarbă să primească mai multe minute. Până la urmă, nu vrem să creștem tineri?”
„De ce îl folosim pe Pinto și nu pe Hintsa?”
„Fetai trebuie să joace în locul lui Stoinov!”
Toate acestea reprezintă tot atâtea certitudini ale noastre, pe care le rostim cu o siguranță demnă de invidiat.
Pentru noi, lucrurile sunt simple. Nu suntem plătiți pentru îndeplinirea unor obiective, nu ne ceartă nimeni dacă soluțiile noastre se dovedesc greșite și nu ne asumăm riscuri contractuale atunci când echipa nu obține rezultatele dorite.
Pentru un antrenor, însă, lucrurile stau diferit. El poartă responsabilitatea propriei munci și a obiectivelor asumate prin contract. Tocmai de aceea, va încerca să reducă riscurile și să aleagă varianta pe care o consideră cea mai sigură.
Aici îmi aduc aminte de o întâmplare haioasă de la începutul anilor ’90, când România începuse să capete obișnuința protestelor, iar opiniile puteau fi exprimate, pentru prima dată după foarte mulți ani, în mod liber.
Televiziunea Română își făcuse un obicei din a trimite reporteri în mijlocul manifestațiilor pentru a surprinde atmosfera și a sta de vorbă cu participanții.
La una dintre aceste manifestații, un cetățean lovea zdravăn, cu o bâtă, o instalație a rețelei de telefonie.
Reporterul, intrigat, se apropie și îl întreabă:
— De ce dați cu bâta în această instalație?
— Pentru că am înțeles că de aici ne ascultau securiștii telefoanele!
— Dar sunteți sigur?
Omul se oprește o clipă, se uită la reporter și răspunde:
— EU NU ȘTIU, EU ZIC!
După care continuă să lovească instalația cu aceeași convingere.
Noi, suporterii, suntem destul de des în postura cetățeanului care merge pe principiul „EU NU ȘTIU, EU ZIC!”.
Și acest lucru este absolut firesc, pentru că noi suntem cei care dăm viață fenomenului fotbal, prin discuțiile interminabile care continuă mult după fluierul final al meciului.
Dar ar fi bine să înțelegem că antrenorii nu își pot permite întotdeauna să fie la fel de „curajoși” ca noi. Nu pentru că le-ar lipsi curajul, ci pentru că ei poartă povara responsabilității.
Personal, am învățat greu să nu am certitudini asupra unui viitor nescris. Asta pentru că, într-un final, am înțeles că, atunci când mă doare măseaua, cea mai avizată părere este a medicului stomatolog, nu a cizmarului care a avut și el, acum trei ani, o durere ce părea asemănătoare.
HAI DINAMO!
Ultima actualizare: noiembrie 3, 2026