Written by Episodul pilot: „Doamne, dă-ne și nouă un telefon care sună unde trebuie”
Doamne,
Nu-Ți scriu la cald, Doamne. La noi s-a răcit de mult. Nu mai avem reacții. Avem reflexe. Ca un pacient care nu mai simte durerea, dar știe exact unde îl doare.
Știu că ești ocupat. Războaie, cutremure, burse, alegeri… și, undeva jos de tot, fotbalul românesc. Probabil că pe ăsta l-ai lăsat pe pilot automat.
Noi, însă, am rămas pe manual.
Pentru că noi, Doamne, și aici e tragedia, încă mai credem că fotbalul se joacă cu piciorul.
Într-o parte a țării există o doamnă. Nu-ți spun numele. Nici nu e nevoie… În anumite orașe, funcția ține loc de prenume. Când ridică o sprânceană, arbitrii simt brusc nevoia să fie corecți… în direcția potrivită. E o formă de gravitație locală, Doamne. Nu ține de fizică. Ține de influență.
Mai sus, într-un oraș unde iernile sunt lungi și mandatele și mai lungi, există un domn. Mic la stat, dar mare la sfat. Calm, așezat, etern. A înțeles ceva esențial: că în fotbal nu contează cine aleargă mai mult, ci cine telefonează mai bine. Și, curios lucru, sub această protecție administrativă, echipele cresc. Ca plantele de seră.
Noi?
Noi avem aer curat și principii.
Și clasamentul.
Doamne, există o substanță în fotbalul românesc. Nu apare în regulamente, dar apare în decizii. Unii îi spun influență. Alții îi spun relație.
Noi îi spuneam, mai demult, mai sincer.
Acum îi spunem… nuanță.
E un praf fin, aproape invizibil, care nu murdărește mâinile, dar încețoșează privirea.
O pulbere discretă care face minuni: transformă un offside banal într-o revelație optică sau, dimpotrivă, șterge din realitate poziții ilegale pe care le-ar vedea și sateliții NASA, dacă ar avea chef de Superliga.
Nu e magie, Doamne.
E organizare.
Un tip de organizare în care întâmplările nu sunt niciodată întâmplătoare.
Noi nu mai avem organizare.
Am avut, ce-i drept, un om. Unul care nu ridica tonul, dar ridica telefoane. Unul care nu apărea la marginea terenului, dar apărea exact unde trebuia.
Îi spuneau, cu o afecțiune dulce… Bombonel. Noi îi spuneam simplu: al nostru.
Sub el, lumea avea o logică. Nu neapărat dreaptă, dar coerentă.
Și, în mod curios, corectă exact atât cât trebuia.
Arbitrii nu vedeau mai bine, dar vedeau mai atent.
Acum?
Acum suntem corecți.
Corecți până la autodistrugere.
Doamne,
Am ajuns să fim singurii care aplaudă fair-play-ul într-o ligă în care acesta e tratat ca o boală rară.
Suntem echipa cu valori.
Valorile astea ne-au adus unde suntem: între nostalgie și ridicol.
Restul au protectori.
Noi avem amintiri.
Restul au pârghii.
Noi avem peluza.
Restul au sistem.
Noi avem speranța, și aia pe datorie.
Nu cerem minuni, Doamne.
Nu vrem să câștigăm nedrept.
Vrem doar să nu mai pierdem corect.
Dă-ne și nouă ceva.
Un om. O umbră. Un număr de telefon care nu sună ocupat.
Un protector discret, cu agendă bogată și memorie selectivă.
Unul care să știe când să tacă și când să… intervină divin – administrativ.
Sau, dacă nu se poate, măcar spune-ne clar: că am rămas ultimii fraieri care joacă fotbal într-un campionat care s-a mutat de mult în altă parte.
Până atunci, Doamne, noi rămânem aici.
În tribună.
Curați. Demni. Și, în fotbalul ăsta, complet în afara jocului.
Amin! 🙏
P.S.: Orice asemănare cu persoane, funcții sau telefoane care chiar sună când trebuie este, desigur, o pură coincidență. În fotbalul românesc nu există influență. Există doar… sincronizări fericite.