Written by Ne place să credem că avem dreptate și, cumva, la nivel mental, indiferent ce am crede, avem dreptate.
Divergențele apar atunci când dreptatea noastră este diferită de dreptatea celor din jurul nostru.
O discuție avută ieri, la „Sinteza Zilei”, cu jurnalistul Emanuel Roșu, m-a făcut să înțeleg că, fără să vrem, există momente în care o simplă informare, pe care noi o considerăm obiectivă, poate fi percepută ca un atac. Asta pentru că obiectivitatea ta se termină acolo unde începe obiectivitatea mea.
Evident, în ambele cazuri vorbim despre percepții, pentru că „adevărul” fiecăruia poate fi diferit.
Emil ne povestea despre reacția dură a unor suporteri dinamoviști după apariția informațiilor privind transferul lui Hintsa la Dinamo.
Dorind să afle mai multe despre jucător, jurnalistul primise mai degrabă informații negative despre prestațiile acestuia în Norvegia și despre motivele pentru care nu făcuse pasul către prima ligă. Aflase, de asemenea, că Hintsa fusese propus și altor echipe din România, dar fusese refuzat.
Nu se aștepta ca aceste informații, odată făcute publice, să fie primite atât de negativ, mai ales că el personal nu făcuse nicio apreciere asupra valorii jucătorului.
Mi-am dat seama instantaneu că înțeleg de unde venea nedumerirea lui. Cumva, ne furase speranțele.
Noi așteptam de atât de mult timp să vină un atacant care să facă diferența și priveam fiecare posibil transfer cu atât de multă speranță, încât acel articol informativ îl transformase automat pe autor într-un Grinch care ne fura Crăciunul.
Mi-am adus aminte că am fost și eu, de câteva ori, involuntar, „cel care a furat Crăciunul dinamoviștilor”. O dată, chiar cu implicații destul de dure.
Se întâmpla în aprilie 2020, atunci când Negoiță dorea să vândă Dinamo, iar la discuții apăruse un grup de investitori spanioli care purtaseră negocieri cu Ioan Andone. Din acel grup făcea parte și Herminio Menéndez.
Cei din DDB aflaseră din timp despre lipsa bonității investitorilor și ceruseră public garanții financiare. Am încercat, în acea seară, să explicăm la Radio Dinamo necesitatea acelui demers, iar câinii ne-au transformat instantaneu în niște Grinch care le furau Crăciunul.
Cred că a fost emisiunea în care am fost înjurat de propria familie dinamovistă cât pentru două vieți. Și nu doar eu sau Cătălin, ci și cei din conducerea de atunci a DDB.
Au apărut acuzații că nu dorim ca Negoiță să vândă, că vrem noi să luăm clubul. Câinii pur și simplu ne-au linșat în comentarii, timp de câteva zile.
Mi-am dat seama atunci că oamenii pur și simplu nu doreau adevărul. Doreau ca dorințele lor să devină realitate. Adevărul le devenea brusc dușman, iar cei care îl rosteau erau de condamnat.
Efectele au fost negative.
Trei luni mai târziu, chiar dacă existau semne de întrebare și suspiciuni asupra celui de-al doilea grup de investitori, condus de Cortacero, nu mai aveam forța să le exprimăm public.
Urmele acelui linșaj mediatic erau încă vii.
Dar nu era vorba despre noi. Nu credibilitatea mea, a lui Cătălin sau a Radio Dinamo era miza. Era vorba despre DDB, un program vital pentru supraviețuirea lui Dinamo.
În acea perioadă, Radio Dinamo era perceput ca vocea DDB, iar un nou avertisment public risca să fie interpretat ca o încercare de a împiedica vânzarea clubului și să afecteze încrederea suporterilor în DDB, un program vital pentru supraviețuirea lui Dinamo.
Am înțeles târziu că oamenii care ne judecau atunci nu erau vinovați de ceva anume. Iubeau Dinamo așa cum o iubeam și noi, doar că informațiile pe care le aveau le puteau oferi o imagine deformată asupra realității.
Așa cum, astăzi, cei din presă trebuie să înțeleagă că există momente în care, cu sau fără voia lor, devin hoți de vise.
M-aș bucura să nu mai trecem vreodată prin momente atât de dure, care să ne arate cât de ușor ne putem pierde încrederea unii în alții. Și să înțelegem că nu orice opinie trebuie percepută ca un atac.
HAI DINAMO!
Ultima actualizare: noiembrie 11, 2026